vineri, 22 noiembrie 2013

Împreună oricând

Au fost timpuri şi vremuri care ne-au bătut şi ne-au abătut din drumurile noastre. Au fost acestea aşa cum au fost cele care ne-au arătat cât de senin e cerul şi că se poate să privim răsăritul unei alte zile cu gândul nu la fapte ci la trăiri, nu la ceea ce privim şi atingem, ci la ceea ce ni-i dat să înţelegem şi să cunoaştem. Au fost vremuri cu fapte şi au fost vremuri cu aşteptări. Ne-au fost toate acestea şi acum suntem mai bogaţi sau mai săraci, cu amintiri care ne dau aripi sau cu cele care ne fac să ne ţinem capul în pământ. Aşa suntem cei de-acum, noi, cei ce ne-am ales, fără să ştim de prima dată, drumul pe care ni-l vom duce până la capătul care e dat să fie capăt. Eu printre cumpeni, tu printre încercări, eu regăsindu-mă a ceea ce îmi este dat să fiu, tu redevenind ceea ce îţi este dat să fii.
Că a fost greu, şi cât a fost de greu, ştii.Că a fost greu, şi cât a fost de greu, ştiu. Nimeni altcineva nu ştie, decât noi, trăitori şi nu privitori ai propriilor căutări. Ştim nişte adevăruri pe care nici măcar nouă nu ni le putem reproduce în cuvinte. Sunt adevărurile pe care cuvintele, oricum rostite, de oricine, nu ne pot face să uităm de noi. Ne-am trăit dorinţa omenească de-a uita şi-am învăţat că uitarea nu-i decât calea de a mai face, încă şi încă odată, faptele ce ni le-am dorit uitate. Şi le-am repretat, şi alte adevăruri, doar în amănunte nesemnificative diferite, ne-am adunat...
Abătute ne sunt pornirile, de teamă ni se spune, şi de teamă ne simţim şi noi vinovaţi. Din teama care ne-o facem părtaşă, amestecând-o cu amintirile, ne oprim gândul care, încercat de curaj, vrea să privească spre viitor. Curajul vine din noi, el stă ghemuit în spatele barierelor pe care ni le-am pus, stând cu ochii ţintă la vorbele şi dorinţele altora. Dar tocmai fiindcă el nu din gândurile noastre vine, aşa cum teama şi prejudecăţile vin, nici din îndemnul altora, al celor care, pe amândoi, pentru interesele lor, sfaturi şi poveţe dându-ne, ori cerându-ne, ne-au folosit, ci din acei noi de la-nceputuri, din copiii care am fost, din copiii părinţilor, dar mai ales din copiii lui Dumnezeu, când în noi nu pusese nimeni sămânţa de judecată lumească, nu se tocmeşte cu gândurile noastre.
Din teamă, însă cu curaj, căutându-ne fără să ne avem faptele căutătoare, ne-am pierdut neantului depărtarea, ne-am pierdut neştiutului teama, ne-am lăsat întrebările pe seama urmărilor, şi, ascultându-ne cuvintele la-ntâmplare spuse, întâmplării i-am dat dreptul de-a face, după cum îşi avea rostul, să ne-mpreune apropie-rea, ca, împreună fiind, către viaţă să ne regăsim drumul...Acel drum sortit, acel drum crezut de multe ori că ar fi fost... Acel drum pe care acum paşii noştri, mărunţi şi doar de noi ştiuţi, îl bat...
Greu mi-a fost să-mi spun pe nume, greu mi-a fost să mă cred pe mine, greu mi-a fost să-mi cred bucuria şi să-mi cred simţirea dornică de trăire, chiar şi faptele, care nu-mi erau noi şi nici străine, noi simţindu-le, greu mi-a fost să le cred. Greu ţi-a fost să vezi ceva altfel, greu ţi-a fost să crezi că focul mocneşte şi că se poate aprinde, grea ţi-a fost desprinderea de o realitate care te aruncase în pădurea nesfârşită de întrebări care, prin răspunsuri asemenea cuţitului cu două tăişuri, te lăsa să trăieşti în vis şi să vieţuieşti într-o existenţă cu ţinte clădite prin vrere şi nu prin voinţă. A fost greu, vreme de câţiva paşi greutatea se va mai simţi... Va urma mereu mai puţinul mereu mai nesimţitul greu. Va urma o viaţă...
După cele care-au fost, altele, de toate vor mai fi.Trăitele vechi fapte, multe, nu ne vor mai fi. Vor fi altele, cele care nu pentru câte unul dintre noi pot fi, nici măcar forţându-ne să ne fie doar ale unui dintre noi. Cele pe care din povestea altora le ştiam, cele care sunt corolar al vieţii vor fi. Cele frumoase vor fi, cele fireşti vor fi. Şi vor fi tocmai pentru a ne arăta ce n-am ştiut niciodată cu adevărat, cele care sunt date pentru a şti că ne suntem unul altuia, şi că suntem unul lângă celălalt. Acelea care au menirea de a ne arăta gustul bucuriei reuşitei, acelea care au menirea de a ne arăta puterea de a nu ne frânge sau înfrânge, acelea care au menirea de a ne arăta că oricând şi totdeauna, lângă împreună, acelaşi înţeles îl au, acelea care au menirea de a ne arăta că dacă vrem, oricât putem urca, dar nicidecum coborî, ne vor veni, şi vor veni să ne pună să trăim, firesc, sau poate altfel decât credeam firesc, viaţa... Niciodată singură nu vei mai fi, niciodată singur nu mă voi simţi. O cale, aceeaşi, de urmat avem. O cumpănă eu, o-ncercare tu, cele din urmă, vor fi scârţâitul porţilor de atâta timp închise, ferecate dinadins şi de malurile înălţate de ploile ce-au tot şiroit pământul de sub tălpile paşilor noştri, Ultima urmă de-ndoială, pentru fiecare, vor fi, şi ultima încercare a ceea ce ne-a tot încercat, de a rămâne golul la fel de gol şi plin de tot ce poate arunca în gol orice suflare de vânt. Cel din urmă prag, dintr-odată cumpănă şi încercare...
Niciodată singură pe drumul ce va fi, cel ce până la capăt va fi, nu vei fi. Oricând împreună, mereu împreună, şi chiar dincolo de timpul vieţii, mai apoi, când nici un înţeles nu va rămâne nedesluşit, împreună vom fi, spre a-l desluşi. Şi aşa va fi, mereu împreună!

Niciun comentariu:

Flag Counter