Vuietul valurilor care aduc spre malurile vieţii noastre ceasurile care se vor încrusta în filele calendarelor unei alte lumi, care doar nevăzută ne este, nouă, celor care doar văzutului, auzitului şi făptuitului mai dăm crezare, cu mirare trezindu-ne în gândurile care caută răspunsuri, după ce toate sunt deja trecute, sau urmare cu pecete definitivă. Noi suntem ai lumii în care toate au formă, dar şi ai celei în care dinainte sunt toate ştiute şi cunoscute, şi rânduite după legi pe care le-am lăsat să ne fie de folos când omenescul din noi nu se mai lasă de noi stăpânit.
Intimidată de strădania gândului de a fi potrivnic, împotrivirea pe care ţi-o voiai, pentru ceea ce fusese şi-ţi era teamă că de va fi, la fel va fi, ca scut păzitor ţinând-o, te vei lăsă, fără să spui că ai vrut, într-o prea firească dorinţă a înţelegerii tainelor care te-au făcut a nu putea ţine pasul cu faptele timpului şi semnele vremurilor, să-ţi ai în priviri înălţimile în care stau, ca-ntotdeauna, stelele, a toate ştiutoare. Şi-atunci, din privirea ta, desluşind rostul lacrimilor, voi putea, pentru amândoi, înţelege cât de înălţătoare este fapta care, nesupusă fiind minţii, cea care înoadă firul înainte de a-l despica în cât se poate de mult, pentru a se face potrivnică celui care îi lasă întreaga putere de a hotărî, ori prea lesne nepăsătoare celui care-i crede mult prea lăudata, de chiar ea, putere de a nu se lăsa sedusă de unele trecătoare sclipiri ale unor banale cioburi de oglindă.
Orice vei spune, orice vei face, spre malul apelor, ce-şi spală valurile în curgerea vântului care dă viaţă foşnetului copacilor îmbătrâniţi sub arşiţa soarelui, gândul ţi-l vei trimite, să-şi spună lui povestea zbaterii, ştiindu-se înfrânt de dorinţa ce-ţi va alunga somnul, dorind să trăiască nemuritoarea clipă a simţirii Cerului aşezat ca pernă tâmplei tale, care, căutându-şi liniştea pernei, va zvâcni ca semn al sufletului care, dorindu-şi deplină descătuşarea, te va face a-ţi deschide braţele fără mirare şi fără alt motiv decât acela de a dărui şi a primi daruri dinspre Cerurile ce-şi vor ţine porţile deschise, şi vor aprinde torţe în altarul în care se sfinţesc cele sfinte, de neînchipuit oamenilor ca fiind sfinte, şi se ard toate cele de netrebuinţă, multe crezând oamenii că sunt de mare preţ.
Lăsate sunt toate, ca oricărui om, să fie, semnele trecerii tale dintr-o efemeră şi neîmplinită existenţă, asemănată ştiindu-se cu liniştea unei plute, în apele oceanelor, sub fulgerele furtunilor necontenite, înspre cele mai pline de fapte aducătoare de bucurie şi trăiri consensuale, şi, dacă-ţi regăseşti şi dorinţa de a te lăsa nemuririi, doveditoare de rodnicie, în bună înţelegere cu rostul ce ţi l-ai dorit. Dincolo de toate, dincolo de tot ce a fost, nu poţi fi ceea ce nu eşti, doar ceea ce-ţi este dat şi vrei să fie, poţi fi, de vrei să fii.
Evidenţele îţi dau semne în privirile tale care caută trecerea timpului să o vadă prin toate cele ce-mprejuru-ţi sunt. Ceasurilor le pui întrebări şi calendarelor le dai, din nerăbdarea ta, putere să încerce să ajungă, degrabă, la ziua sortită, asemenea unui soroc. Şi nici răbdarea de a asculta răspunsul ceasurilor, nici răbdarea de a le privi zilele calendarelor nu-ţi mai este la îndemână, nici mersul drumului nu ţi se mai pare a fi greu, aşteptându-te pe tine, să te renaşti, să te recunoşti şi să te regăseşti asemenea cu cea care, în copilărie, căutai să vezi de ce florile, înflorite fiind, nu se lasă toropite de razele sorelui în zori, căutând să fie văzute din înaltul Cerurilor. Şi ştii şi de aşteptarea-mi ce tace, ştiind că-i vine timpul să plece în trecutul din care s-a născut, fără de folos devenind.
Tu ştii, la fel cum ştiu şi eu, dar mai bine decât mine putând să spui, ceea ce ne este dat să trăim, făptuind deopotrivă, amândoi, împreună, nedespărţiţi de nici-un fel de piedică, de nici-o urmă de regret, de nici-o teamă, de nici-o condiţie. Şi, bine ştiind că urmele mele neşterse rămân când apăsat mi-e pasul, printre poveştile despre întâmplările zilelor care trec aşteptând să treacă, pas apăsat, cu urme pe totdeauna, mă îndemni să pun, mă îndemni să fac, şi parapet al drumului meu voind să fii, alăturându-mi-te, dar şi motiv de mers fără zăbavă, spre acel loc ce-şi are numele Acasă, neputând fi nici mutat, nici dărâmat şi nici uitat.
A venit vremea, nici de dat înapoi nu mai e timp. S-au mişcat deja norii înspre apus, făcând venirii tale loc, lăsând acelei nopţi libertatea de a fi aşa cum îşi doreşte să fie, neumbrită de nici o urmă de întuneric, pentru ca, de privirea-ţi dornică de sclipirile de bucurie ale stelelor, să nu se poată prinde nici măcar un fir de praf, nici măcar un bob de rouă, ca nu cumva, înşelătoare, vreo nălucă, ademenită de gândul celor carenici altora nu le mai vor să le fie ceea ce nu pot ei, să-ţi fure o fărâmă de clipă, să te sărăcească de treapta cea mai înaltă pe care gata eşti să o urci, pe care abia aştepţi să păşeşti. Acum doar acelei întâmplări care ţi s-a ţintuit în minte când nici nu îţi mai credeai gândul, nu simţirea, înaripat, îi cauţi locul în care să se ştie pentru totdeauna, fiind ea însăşi zămislitoare de totdeauna, potrivnică acelui neînţeles niciodată, care te încorsetase într-un cotidian anost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu