miercuri, 20 noiembrie 2013

Departe înainte sau departe înapoi...

S-au găsit oamenii, dintr-o prea mare osârdie de a şti, după ce s-au văzut nemaputând a cunoaşte, neavând cu ce se mândri cei ce îşi căutau motive de mândrie, să-şi măsoare trecerea, să măsoare timpul, şi să-l ia pe el, astfel, ca martor al agoniselii lor, mai bogată sau mai săracă în fapte, cea care dacă ea ar fi fost măsurată, putea arăta micimea unui om mare.
Şi după ce măsură timpului au găsit, şi-au făcut legi, nestatornice, după mărimea ce şi-o aveau, de a împărţi, separând prin site duble, binele de rău, fiind bine doar ceea ce prin amândouă sitele putea să treacă. Dar cum puţin trecea, ca să nu se vadă cât de mare era grămada restului, a doua sită i-a fost de folos, şi doar ceea ce nu mai trecea prin ea numit rău a fost, fiindcă cernutului, trecut de prima sită, i-a spus mai puţin bine ori mai puţin rău, lăsându-şi lor puterea de a numi mai puţin bine ceea ce dinspre ei pleca, ori, ceea ce înspre ei venea, mai puţin rău i-au spus. Şi-aşa, binele şi răul, nu mai erau doar bine şi rău, erau şi bine, erau şi rău, şi puteau să fie, binele, rău, şi, răul, bine.
Şi tot aşa, i-au spus, luminii, lumină, întunericului, întuneric, dar pentru că cei care în întuneric vreme lungă au vieţuit, văzând dâra de lumină a steleleor căzătoare, ori a luceafărului nopţii, crezând că aşa se vede lumea în lumină, lumină au numit întunecatul gri, şi tot lumină au numit lumina zilelor prea înourate, cei care luminii adevărate nu se puteau arăta, fiindu-le teamă că trecând prin ei, umbrele, şi petele ascunse, pot vorbi şi-şi pierd renumele de curaţi şi luminaţi. Şi-aşa, lumina şi întunericul n-au mai fost doar lumină şi întuneric, au devenit şi lumină, şi întuneric, şi s-a putut chiar lumina cea puţină, ivită într-un ocean de întuneric să fie numită lumină şi, aşa, lumina cea adevărată să fie văzută întuneric de aceia care, închizând ochii la orice, îşi închipuie că nu poate exista altă lumină decât cea pe care şi-o închipuie ei. Doar cei care, trecând prin gerul întunericului s-au putut desprinde de obişnuinţa ochilor închişi, şi nu şi-au mai oblojit ochii, dând crezare deplină hotarului ce desparte lumina de tot ce se vrea asemenea luminii, semi-întunericul sau semi-lumina, n-au îndoieli că lumina poate fi măsurată, ori că binele poate fi mai mic sau mai mare...
Fiind greu de acceptat, cum era greu să se accepte că doar bine ori rău există, că doar lumină sau întuneric există, greu de acceptat au fost şi cuvintele adevăr şi minciună, cele două, în legea simplă a existenţialităţii neputând să se amestece, adevărul nu avea nici o picătură de minciună în el, iar minciuna nici măcar un graunte de adevăr în ea. Era uşor, era posibil de mers aşa când viaţa oamenilor era simplă, când nu erau în joc interese de mărire şi mândrie, când nu lua nimeni pe nimeni la întrebări pentru o faptă care nu era asemenea celei pe care el putea să o facă, ştiind şi acela că dacă el nu făcea, altuia, ceva ce nu-i era sieşi pe plac, nici altcineva lui nu îi fă-cea, nefiindu-i aceluia pe plac, ştiind că faptele erau după placul fiecăruia şi nu pe placul sau împotriva altuia. Când simplul n-a mai fost vrut de om ca şi cale bună a vieţii, când s-a complicat cu înavuţiri şi a inventat dregătorii, rearanjând lumea, când s-au văzut unii mai egali decât alţii, nici de adevăr, dar nici de minciună nu au uitat. Şi adevărul, şi minciuna, în morişca, fără scrupule, a complicării au intrat, fiindcă unei alte egalităţi, unor anumite poziţii, minciuna nu-i era pe plac să fie numită minciună, ori adevărul să fie căutat, până în amănunte şi categorisit altfel decât adevăr. S-au dat legi, s-au retălmăcit poveşti, s-au biciuit şi s-au omorât oameni, pentru doar pentru ca noua ordine a adevărului şi minciunii să fie luată ca bună şi fără nici un motiv de a mai fi schimbată, în sensul celei de mai înainte.
Nimic n-a oprit această lume, prin cei care s-au ajuns să se crea-dă întâi-stătători şi chiar stăpâni nemuritori ai lumii la început, prin cei ce-au renunţat la libertate, devenind supuşi cerşetori de favoruri şi dregătorii la cei deja mai-mari ai lumii lor, mai apoi, şi, până la urmă şi de cei mai mulţi dintre cei care, de bună voie şi fără să-i silească cineva, să se schimbe, să siluiască înţelesul adevărului şi, în egală măsură al minciunii. I-au dat grade, i-au inventat măsuri, scuze şi justificări, când a ajuns să se confunde cu minciuna şi l-au băgat, cu forţa sau pe la spate în vorbele lumii, făcându-l ori adevăr adevărat ori un adevăr cât de mic, chiar şi o fărâmă de adevăr. Şi, ca să poată să se folosească, de aveau nevoie, au găsit că minciuna poate fi foarte mare ori doar o scăpare, o minciună nevinovată, o minciună necesară, o parte de adevăr. De la vorbe pornind, tot cu vorbe, puse pe tiparul noii măsuri, s-a-nceput schimbarea lumii, a celor dntâi legi, a minţii şi mai apoi a sufletelor oamenilor. Nici azi nu s-a încheiat schimbarea, şi nici nu se văd semnele sfârşitului acestei schimbări, ba, şi mai mult, acum adevărurile sunt, de multe ori văzute ca minciuni iar minciunile sunt date ca adevăruri, şi, mai toţi, cei cu pâinea şi cuţitul în mână, ori cei ce îndură lipsa ei, spre minciună caută cu osârdie, spre a-şi avea tot mai multe foloase.
Nemaiavând înţelesul binelui şi al răului, al luminii şi întunericului şi nici al adevărului sau minciunii, toate înţelesurile s-au dat peste cap, toate s-au lăsat separate după voia de moment a fiecăruia, după dorinţă şi năzuinţă, plăcutul devenind util, chiar dacă în cea mai curată formă a lui, nu era deloc util, absurdul a putut să fie luat ca o certitudine, dizgraţiozităţii să i se găsească circumstanţe înţelegătoare, dezordinii i s-a găsit o explicaţie prin care să fie lăsată să-şi facă legea, fărădelegea a fost pusă în drepturi depline în numele unor circumstanţe de moment, fără ca cineva să se îngrjească a o corecta când momentul circumstanţelor era ceva din trecut. Cu toate înţelesurile date peste cap, la întrebări sau la hotărâri, s-au găsit, pentru Da şi pentru Nu, înlocuitorii prin Poate nu, Poate da, şi atotcuprinzătorul, cel niciodată înţeles, Poate, cel prin care totul se exprimă incert, cel prin care se fuge de orice responsabilitate, şi ea fiind incertă, cel prin care şi speranţa, şi hotărârea, şi puterea, se topesc, fiind plămada îndoielilor şi a regretelor de mai târziu, a faptelor ieşite din firesc, a consignaţiilor de suflete, a târgurilor de trupuri, a îndemnurilor, sfaturilor şi exemplelor, cât încă avantajele şi realizările par de netăgăduit.
Cu aşa înţelesuri, de la generaţie la generaţie, completate mereu cu alte şi mai mici detalii, cu amănunte şi argumente care să motiveze în toată această continuă împărţirea a întregului gol dintre extreme, golul care făcea distincţia clară între firesc şi nefiresc, între omenie şi neomenie, se merge mai departe, un departe care, de multe ori, cu măsura pentru timp se lasă a fi diferită de la om la om, impunându-se astfel necăutarea în fapte şi în agoniseala sufetului.
Înainte se vrea mersul, înainte să meargă vor toţi. Toţi îşi spun î-nainte, puţini văd înainte, puţin văd că înainte este şi trebuie să fie altfel, cu totul diferit de înapoi, cu cât mai mult diferit decât acum. Este tot mai greu de spus încotro e înainte, într-un univers în care nu mai reperele nu mai au înălţime absolută, în care în care acel mai mult ori acel mai puţin trage o linie şerpuită plecând de sus până în jos, ori de jos până în sus, un lanţ de care oricine se poate sprijini, pentru a nu îi mai fi clar când urcă sau când coboară. Coboară mulţi fără să ştie că aşa coboară, şi sunt destui care urcă, dincolo de limitele ce le-au fost date, ajutaţi, împinşi de la spate, pe seama ştiută sau neştiută a altora, de dragul urcării sau, de multe ori, de dragul batjocoririi celor neştiutori într-ale pumnalului înfipt pe la spate. Într-o aşa, absolută încertitudine, tot mai uşor se ia ca reper pentru înainte un timp anume, acel timp în care nu apucase suferinţa să se arate, dar nici bucuria de după suferinţă nu era ştiută, în care orice drum către lume se arăta deschis, tocmai pentru că lumea tot mai orbită de luminile sclipitoare ale scânteilor ce sar din frecuşul continuu şi fără sens dintre trăitorii ei, în continu-ul ei neputincios în a deosebi lumina de întuneric, binele de rău, ori adevărul de minciună, aşteaptă să vadă ori un izbăvitor, ori încă unul, ca ei, care şi-a frânt gâtul. Sau se merge, drep cu capul direct în laţ, către un înainte scornit de mintea doldora de dorinţe spre trufie şi mândrie, de uşurinţe în a fi fără a face şi de a face fără piedici.
Departe, cât mai departe, înainte. Dar, ca mai toate, înainte e şi el răstălmăcit. Înainte are aceeaşi nuanţă cu adevărul. Pentru toţi el este un adevăr, adevărul fiecăruia. Doar viaţa îl arată, aceluia ce crede în el dacă adevăr este sau e minciună, dacă este cu adevărat înainte sau mai degreabă înapoi... Şi apoi pune punct final...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: