duminică, 3 noiembrie 2013

În taina tăcerii

Locul depărtării l-a luat aşteptarea, la loc de cinste stau gândurile despre când va fi, şi cum va fi acea întâie şi răscolitoare clipă a faptei şi faptă a vieţii care, cu îngheţul nemişcării şi nerodirii nefiind împăcată, şi-a căutat, ştiindu-şi sortit, pasul cel mic, cel doar de ea ştiut, pentru cei toţi paşi ce vor urma, dezlegător. Ştie doar ea cum se pregăteşte, dar, pentru că temătoare şi nehotărâtă te simte, pentru ea-şi ţine toate amănuntele. Tu aştepti, ea însă nu stă în aşteptarea în care tu încă, fără să-ţi rupă ea, fără să te-ntrebe, piedicile, ai sta şi ai tot sta.
Oricum se vor tocmi gândurile, ale tale pentru tine, ale mele pentru mine, oricât îşi vor dori ca să se prindă când ele vor în hora care le va împreuna spre a fi tocmitoare cu timpurile nemuritoare ce li s-au lăsat deja presimţite, tot miezul unei nopţi, care se va înstela şi lumina prin sclipirea vie a ochilor tăi, şi se va trezi la viaţă simţind zvâcnetul trupului tău, mângîiat de amintirea întregitoarei porunci ce ţi-ai purtat-o în tine încă de când nu aveai curajul de a rosti cuvintele care, aşa sfioase cum erau, ştiai că vor ajunge în temelia acelei clipe, le va aduna, le va curăţa de tot ceea ce este de prisos, de orice teamă şi orice neîncredere, redându-le puterea de a se accepta, în forma în care, chiar nerecunoscându-se, se vor şti a fi ele, tot ele, ale fiecăruia dintre noi şi ale noastre totodată.
Răsturnate fiind şi adevărurile şi sensurile vieţii de acum, de aici, când dreptul tăcerii este văzut, de cei ce se ştiu vinovaţi de propriile eşecuri, ca cea mai de neiertat vinovăţie. Tăcerii pentru ceilalţi, prin vorbele noastre, îi vom da rost de taină sfântă, de miracol şi pecete a avântului, în zbor, spre seninul pe care, aceeaşi care altfel, cu sârg, ne-ar învinovăţi, nu-l pot avea nici în privirea ochilor, nici în şoapta voită tandră şi prevestitoare de bucurii şi vremuri bune, de murmurul nemulţumirii stând mereu însoţită.
E greu să tac, e greu să spun acum că nu ştiu ceea ce ştiu, dar şi mai greu îmi este să-ţi spun despre toate, ca şi cum s-ar fi întâmplat deja totul, fiincă prea multa azi necredinţă, a altora, dar şi a noastră, neînvăţaţi fiind să credem în cuvânt, cel dintâiul făuritor al celor ce adevăr devin, cel dintâiul făuritor de pornire întru făptuire. Doar în treacăt, din adevărurile care se lasă privirilor înţelese, cu vorbele care se vor rosti, îţi spun, ştiind că vor fi, atunci, semn al fiinţării noastre şi al deplinătăţii împreunării, pe veci spre veacurile de apoi.
Dacă timpului i-ai avut o măsură ca mai apoi o alta să-i ai, şi iarăşi să i-o schimbi, acum, când iarăşi o vei schimba-o, îţi va fi mai degrabă pe înţeles, decât clar, de ce te-a cam obligat viaţa să renunţi la fiecare dintre ele, chiar şi când n-ai vrut să renunţi, de ce nu ai putut alta să ai, chiar şi atunci când voiai alta să ai. Abia acum, făcându-ţi-se într-adevăr dor de tine, ai ales să nu-ţi mai potriveşti tu măsura, ci să-i laşi vieţii dreptul de a ţi-o da pe cea mai potrivită, cea care poate să despice firul în patru şi să le înoade pe cele care n-au cum să se rupă, nici să se lase duse de val, spre cine ştie care mal, ori spre o epavă ce încă îşi mai ţine vie, mândră, vechea poveste a corăbiei ce a fost.
Apropiindu-ne, prea devreme fiind, nu s-au găsit motivele care să ne îndemne la drum, doar să ne avem întrebări pe care să ni le lămurim, înainte de toate prin înţelesuri, ca mai apoi, să vină răspunsurile a ceea ce nu fusese pe deplin lămurit, a ceea ce părea a fi ori pată, ori umbră, ori neadevăr plin de amănunte. Apropiindu-ne, ne-am apropiat fără să se ştie, fără chiar să ştim, prin cuvintele care nu se înţelegeau cu intenţiile, ci doar cu lăuntrica simţire a marilor adevăruri din cuvintele simple. Şi tocmai cuvintele simple, ca să fie de netăgăduit adevărul, ne-au apropiat, ştiindu-ne fără datoria de a ne justifica ori de a ne preface.
Nimic nu va fi altfel decât eram învăţati că trebuie să fie, va fi la fel cum ştim că ne trebuie să fie, cu toate cele care trebuie spuse, spuse, cu toate cele care trebuie înţelese, înţelese, cu toate câte trebuie simţite, simţite. Va fi faptă omenească, pornită din suflet şi făptuită ca toate cele care se făptuiesc prin normalul pe care-l avem, ca oameni care nu-şi iau obligaţiile drept temei şi nu se pun să vieţuiască prinşi în teascul obligaţiilor. La cumpăna dintre două zile ale lumii, noi, neştiuţii căutători ai căilor prin care viaţa poate să se ştie trăită, o cale, o a doua cale, o altă cale faţă de cele pe care lumea ni le-ar arăta, se va arăta, ca să ne dea de ştire că oricând poate exista începutul care merge până la capăt, până în eternitate.
Aşteptarea îşi arătă încă motivele ei pentru care nu ne lasă încă motive noaste pentru a ne grăbi, dar nici de glume cu noi nu îi arde. Ţinându-se de noi aproape, pe noi ne ţine să nu ne îndepărtăm. Îşi ia ea depărtarea ca pe propriul ei motiv, lăsându-ne un fel de libertate în a hotărî preschimbarea singurătăţii în linişte deplină, în taina tăcerii care să ne ferească de zarva celor care nici lor nu-şi vor traiul în linişte, nici pentru ei nu-şi doresc o liniştea. Ne este nouă dat ca să trăim bucuria de a avea dreptul regăsirii omeneştii puteri de a face, într-un timp scurt, ceea ce se greu se face chiar şi într-o viaţă, redobândind dreptul de a crede în unicul adevăr: omul.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: