Limită, ne-a fost cândva, timpul, fiind prinşi atunci în vârtejul a două lumi, privite atunci altfel, oricum decât acum, dar altfel şi unul faţă de celălalt, ceea ce era şi ceea ce urma. Şi-n forma în care erau atunci, duse o vreme mai departe, limitele, timpul s-a limitat la a ne măsura trecerea fiecăruia, aşteptând şi el, ca şi noi, vremea în care se va bucura că ne poate da de ştire trecerea împreună-ne peste limitele de cândva, căzute definitiv în dizgraţia firii.
Iar acum, când nu mai este ca altădată, când topită-i, ca ceara lumânării, limita ce ne împărţea şi ne depărta, firesc, eu stau şi privesc cum ceasornicul, măsurându-mi timpul până la clipa de cumpână care şi-a arătat primul semn, proorocit, cum şi ea este, tu, tăcută, pierdută între trecut şi viitor, îţi laşi văzută aşteptarea trecerii pragului ce ţi-l vei purta, prin poveştile în care vei strecura adevărul în cea mai curată formă a lui, în viitorul pe care-l vei trăi având şi ce, şi cui, poveşti să spui. În lumina zorilor te privesc, pe tine, cea de acum, cea de altădată şi cea de mâine. Te ştiu, şi-mi amintesc despre cum, când şi unde, cu totul te voi cunoaşte, cu totul te vei lăsa să te ştiu...
Limită a fost apoi, şi a tot fost, şi se tot putea să fie, nu timpul care îşi avusese rostul lui, ştiind să le facă pe toate ca să nu schimbe ceva ce trebuia să fie neschimbat, ci depărtarea, cea care, pentru a lăsa întreagă dorinţa, nu s-a lăsat de nimeni şi de nimic înduplecată, călăuzită fiind chiar de destinul nostru, cel căruia, lăsându-ne cuprinşi de limita aceea, veche, a timpului, pe când îi dădeam crezare fiindcă trebuia să-i dăm crezare, ne era şi nouă călăuză şi din cuvântul ei, acum se vede, n-am ieşit. Şi nu doar limită ne-a fost, ne-a fost şi stavilă de netrecut, nici cu gândul măcar, nelăsându-l să ne îndemne la a ne căuta şi a ne aduce, prin gândul de început, prin cuvântul de început, ori prin fapta de început, mai aproape.
Iată că acum, când apele, după vremelnica lor, firească, împletire, s-au despicat, pe sub munţii depărtării şi-au făcut loc, necunoscutul s-a-ndepărtat, lăsându-ne, firesc, aşa cum firesc ne fusese luat, dreptul, de a nu mai sta la îndoială. Fără îndoială, limitele adevărului de cândva, decăzut în neadevăr tocmai prin limita ce el, întru început ne-o pusese, se vor arătau preschimbate în motiv de dorinţă şi necesară speranţă a faptei. Decăzute opreliştile fiind pe de-a-ntregul, nici gândul, nici realitatea, nu vor mai avea cum să pună beţe în roate clipei în care se vor răstălmăci propriile noastre înţelesuri, îmbucurându-se trăirile, ştiindu-şi fiecare rostul de a fi, fiindu-ne, fiecăruia dintre noi motiv de înţelegere a trecutului şi rostului de a fi ceea ce suntem, şi fiindu-ne nouă deplin înţelesul de a fi noi.
Acum, peste limitele trecutului trecem, şi punem, de nimeni ştiuţi, piatră de temelie timpurilor dintr-un altcândva, ce din acest acum, de azi, se va continua, întâmplându-se, curat şi dintr-un început izbânditor. Şi, pentru că acest acum va fi cu totul şi cu totul neştiut de ştiinţa altora, lăsată să se ştie, tuturor, va fi urmarea. Împreunaţi în regăsire acum, vom continua, dacă să ştim că doar continuare va fi, ori cu bucuria firescului vom trăi, de nu vom şti decât că e firesc. Împreună, împreunându-ne mereu în trăiri şi fapte, vom fi măsură de timp acelora care, în limitele de atunci, aceleaşi cu cele ce azi şi le pun, ştergând urma temerilor pe care, trecând peste limitele trecutului, acum, pe drumul scurt al dorinţei nemărginite, îţi vor fi prin urmare, prin amintirea ce vor fi, cât vom trăi noi.
Noi am fost, suntem, şi vom fi. Noi am fost, şi noi atunci însemna eu, pe de o parte, tu pe cealaltă parte. Noi suntem, şi noi acum înseamnă dorinţă şi destin, pentru mine cel dintr-o parte, pentru tine cea din altă parte, chemându-ne şi aşteptându-ne. Noi vom fi, nicidecum de-o altă parte, legaţi prin faptele noastre de timpuri care vor urma şi de graba cu care ne vom cere dreptul de a da lumii viaţă şi a trăi o viaţă în lumea ale cărei repere nu ne va mai pune limitele ce şi le ţine azi, ca pe o comoară, cumva adevărate, când sunt fireşti, dar prea neadevărate când doar omeneşti sunt. Noi aşteptăm să vină clipă când vom purcede spre noi, clipa în care nimeni nu va şti că ne-am rupt de noi şi deja suntem noi, de nedespărţit în cele ce vor urma.
Apropie-te, pas cu pas, de prima întrebare ce ţi-ai pus-o, când, pornindu-te a te gândi la ce poate urma, ai şi ştiut ce va urma, mirându-te că, în tine şi nu în mine, ideea a încolţit. Apropie-te ca să poţi auzi şoapta ce-ţi spune deja singurul răspuns ce ţi se poate da, ca atunci când, îmbujorată, vei şti în tine fiind încolţită sămânţa rodirilor viitoare, să ştii că piedicile şi opreliştile ce ne-au oprit a fi cândva şi altfel acele clipe, Apropie-te, ca să-i poţi şopti, blând, aşa cum îţi este firea, dar fără urme de îndoială, timpului că şi-a pierdut puterea de a pune limite şi depărtării că n-are sorţi de izbândă. Şi-arată-te lor, aşa cum mie mi te vei arăta, îmbrăcată în lumina adevărului, de lumina nopţii ascunsă de privirile înfometaţilor de plăceri ale clipei. Şi-apoi, după toate acestea, lasă-ţi prăvălit dezgolitu-ţi trup pe patul de flori care-ţi va îmniresma întreaga trăire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu