marți, 2 octombrie 2012

De unde să-l aduc la tine? [2]

- continuare din De unde să-l aduc la tine [1] -
Trecând de atunci în acum, printre maluri şi pe sub dealuri, pe unde luminile ajung rar şi târziu, cum niciodată nu credeai, ploile reci ale toamnei ce prea repede a venit, asupră-ţi au căzut. Te credeai cândva mereu privitoare la raze de poleieli ce le numeai, oricine ar fi văzut altceva, soarele ce niciodată nu-ţi poate apune. Azi cauţi să găseşti căldura celor adevărate raze, dar în tine porţi îngheţul poleielilor şi oricât ţi-ai zbate şi bate gândurile, greu ar putea ajunge să te încălzească miezul soarelui. Soarele nu se lasă purtat de gând, căldura ajunge, întâi de toate, în minte, iar lumina doar în suflet...
Te văd cum mereu, pentru orice, cauţi să nu stai sub acoperişuri, să ştii că nici în stânga, nici în dreapta piedici nu sunt. Gândurile-ţi fierb, dar fierb singure, căldura nu are de ce să se prindă. Nici lumina n-are unde să se oprească, trece aproape fără să lase nimic. Când nimeni nu-ţi este împrejur cauţi să ai, căci cine, acum ştii bine, ţi-a fost şi-ţi stă mereu să-i simţi suflarea în ceafă, mereu îţi cere, n-ai ce să-i dai şi neamaiavând, cauţi peste tot ceva ce-l poate împăca. Dar te chinuie şi ziua, şi noaptea şi te face să arăţi ca el când ţi se arată o cale de a-ţi uşura din chinul de fiecare clipă. Şi nu te lasă a-ţi mai arăta faptele omeniei.
Când nu mai poţi, şi nu mai poţi prea multa apăsare, când nici suflarea rece ce în ceafă o simţi ameninţătoare, nu-ţi dă mai multă frică de durerea mare sau de moartea omenească, reuşeşti să de desprinzi din îmcătuşarea mândriei ce mână-n mână stă cu minciuna, şi-atunci, chiar de nu-mi arăţi, deşi mi-e prea uşor să ştiu, te gândeşti că sunt dator şi mi te-ndatorezi, cerându-mi să mă pun paravan între tine şi umbrele cu care noaptea mai vorbeşti, nedormind, sau o geană de lumină să fac să vină şi spre tine... De fapt tu ştii totdeauna că nu m-aş da, nici pentru tine, nici pentru altcineva înapoi, aşa cum bine ştii de ce, nu doar o dată, m-ai vrut împins sau tras în lumea ta...
Şi-atunci încep să caut...
Nu-mi e deloc uşor, nu e deloc uşor... De-ai şti prin ce cotloane trebuie să caut fărâme risipite, ţi s-ar face părul măciucă. Şi poate-ar fi mai uşor dacă doar despre tine aş afla. Dacă doar de ceea ce-ai fost aş afla, n-ar fi greu să nu mă mir, să nu mă minunez, să nu mă întristez. Doar că nu-mi vine să cred prin ce mlaştini ai putut să te târăşti şi să afunzi, pe-aceleaşi drumuri, nevinovaţi de care ar fi trebuit să te ştii răspunzătoare. Nici judecată de aş vrea să fac, n-am cum să fac, sunt prea întortocheate înţelegerile, şi nicidecum înţeles pentru mine nu au. Încurcate vor fi ştiute căile Domnului, dar mult mai încurcate sunt ale altuia...
Chiar, să ţi le spun pe toate? De-ar fi să pot, ţi le-aş spune, poate te-ar reuşi aduce pe o cale... Dar nici cu putinţă nu-mi e, şi nici toate nu sunt de spus de către mine. Să ştii doar atât: toate, chiar toate se văd, oricâte maluri de pământ vei fi vrut aşezate peste toate. Faptele au lăsat umbre, vorbele se aud şoptite iar gândurile sunt asemenea limbilor de foc ce se arată oamenilor deasupra aurului îngropat sub blestem.
Te ştiu cine eşti, şi ştii cine sunt. Dar mă ştii cine sunt şi orişice mi-ai zice, oricât mi-ai spune să uit, să tac, nu pot. N-am cum căci nu-ţi spun ceva ce omul putea să uite. Puţine ştiu de prin trecuturi, dar cunosc multe. Nu din auzitele spuse de alţii, şi de aceea ţi le spun ca şi cum tu le-ai spune. Mă ştii ce sunt şi nu-mi mai poţi ascunde pornirile-ţi împotrivă-mi... Dar asta e, viaţa aceasta aşa a fost dată, aşa a fost dat, să fii nu temelie, ci prag...
Flăcări mari, mai nimeni nu s-ar avânta să treacă printre ele sau printre ele. E un şir atât de lung de nu-l pot cuprinde cu privirea între două clipiri. Sunt de pe vremea începuturilor tale de a gândi, de a vorbi şi de a face. Unele erau spusele, altele făcutele. Când îmi aplec urechea să înţeleg ce se şopteşte, simt ceva ce aici s-ar numi greaţă, lehamite şi orice altceva asemănător. Nici semnul crucii pus deasupra prea multă linişte nu aduce. În flăcări găsesc ceea ce ţie acum îţi lipseşte. E aproape scrum, abia de s-ar mai aduna cât pentru a trăi o săptămână în linişte. Dar nu pot nici cât o gămălie să adun ceva de acolo de unde arde tare şi e mare vacarm. Acelea sunt multele, prea multele vorbe spuse şi nicicând înfăptuite. Te arde focul suferinţei acelora care au crezut şi s-au încrezut în ameţitoare cuvinte de alinare şi apoi au fost cuprinşi de dureri fără mărginiri. Ştii oare că oricât te-ai întoarce, vorbele de-acum nu le mai schimbă pe cele de atunci. Ţi-aud aievea întrebarea... De ţi-ar mai fi vremea prielnică, oricât lumea mi-ar sări în cap, ţi-aş spune să faci ceea ce ai spus că faci. Dar nu mai ai nici tu, nici unii din cei cărora le-ai lăsat vorba gaj, cum să mai fiţi făptuitori de fapte.
Nu ne vom mai întâlni... Eu voi merge unde am de mers, tu te vei întoarce. Să nu-ţi laşi atunci mânia să te ducă la ceea ce ai mai făcut sau la ceva mai rău. Căci acum spusele atunci le vei face. Şi sunt unii pe care, tocmai prin spatele întors pe când ei altceva se aşteptau să faci, vor ajunge iar prin preajma ta sau tu prin preajma lor. Ceea ce acum era puţin, va fi mult. Poate chiar un sfert de viaţă. Să-ţi aduci aminte, de va fi cu putinţă... N-ai să poţi să ieşi din vorba lor şi faptele ce le vor voi ei le vei face. Şi-s multe, aşa că vei pleca şi vei veni de câteva ori pe aici...
- continuare în De unde să-l aduc la tine [3] -

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: