luni, 24 septembrie 2012

Omul ce-a venit din viitor [3]

Aminteşte-ţi!...” câteodată mi se spune şi-mi este atât de greu... Nu mi-ar fi greu de-ar fi să caut în sertarele memoria, mi-e greu pentru că trebuie să mă întorc de două ori, întâia dată prin viaţa asta şi incă o dată prin ceea ce deja îmi era trecut. Nu spun la nimeni că mi-e atât de greu. Cineva s-ar găsi poate, să pună gaz de foc şi să mă tot aducă în trecut. Nu mai vreau să duc în spate atâta moarte, mi-e destul că m-am întors din viaţă în moarte ca să arăt că se poate. Doar oamenii nu vor să creadă...
“Aminteşte-ţi!...” e încă ceva simplu... Ca să pot să pun umărul când omul vrea şi trebuie să răstoarne carul mare al necunoaşterii, ajung să fiu eu cel care-i aminteşte spusele sau facutele. Îngrijorat de propria-i trăire nu-şi mai lasă înţelegere pentru tot, trece chiar peste amintirea celor care ştiau ceea ce eu îi spun, deşi nu eram prin apropierea lui. E mai greu pentru că încă o dată, la rând de trei ori, cobor pe tărâmul morţii definitive, acolo unde-s înmormântate toate trecuturile...
Când îmi cer oamenii să vorbesc despre trecut, mă poticnesc şi ei cred că îmi ţin trecutul departe de vorbe pentru că mi-aş avea ceva pe-acolo ascuns. Nu mi-ar fi şi nu-mi e greu să-l las ştiut, greu mi-e însă mie să ţin un munte mort lângă mine. I-aş lăsa cu drag să-l urce, să-i intre prin toate galeriile, să sape în el, şi să-l cunoască mai bine decât îşi cunosc propriul prezent ori chiar decât cunosc eu propriu-mi trecut. Pentru mine chiar are multe necunoscute căci nu-mi mai arunc privirea spre el decât în drumurile mele, drumuri pe care oamenii nu le văd, nu le ştiu, nu le înţeleg.
Toate câte-au fost de mine făcute le-au judecat, le judecă şi le vor judeca toţi cei care li-l mai drag să mă pună pe mine în lumini dinainte potrivite pentru a avea umbrele dorite, decât să se privească ei în oglinzile de care fug. Cei care ştiu că sparg oglinzile, când masca le-o fură o coincidenţă stranie, sunt cei care dau cu pietre până şi-n umbra mea, ori cară de pe unde pot, noroi, acelaşi noroi ce din belşug se află sub hainele lor, în cutele ridurilor pe care le acoperă cu farduri, dar mai ales în ei, în trupul şi în simţirea lor. Aşijderea sfinţilor se cred, dar caută să stea departe de orice cruce ori răscruce.
Judecat am fost mereu, de o lume care ţine cu dinţii să fie trăgătoare de învăţăminte. Pentru toţi ar fi mai bine de le-ar trage din faptele fiecăruia fără să-l întrebe de nume şi de câte a adunat în anii pe care i-a trăit aici. Căci de unde pot şti oamenii dacă ceva, făcut de cineva trebuia făcut şi dacă tot acel ceva, făcut de altcineva, trebuia să fie nefăcut? Eu am avut marea şansă de a sta la dispoziţia lor pentru a mă judeca, condamna şi executa. Au făcut-o mereu în ca şi cum aş lipsi dintre ei, deşi mereu eram printre ei. Greu să găseşti unul din zece să o facă pe faţă. Ştiam că mă va judeca cel care-mi stă aproape, ştiam şi cum o va face, căci era deja întâmplat totul pentru mine, dar l-am ţinut aproape tocmai pentru a o putea face. Judecata lui, altora, i-ar fi făcut un rău mare şi tot rău i-ar fi făcut lui. Judecându-mă pe mine nu mai trăia decât experimentul concluziilor trase pentru el. Tocmai de aceea venisem cu toate întâmplate şi tocmai de aceea eram un cumul de contrarii şi contradicţii. Am venit cu ele, aşteptând doar timpul când oamenii puteau şi trebuiau să le vadă.
* * * * * * *
-Tot mai mulţi se vor da învăţători! Va fi plină lumea ce învăţători care vor învăţa unul de la altul. Şi mai mulţi cei care vor citi în stele şi în te miri ce, iar omul le va da ascultare orbească, auzind numai ce aşteaptă să audă. Învăţătorii nu se uită la steaua altora. Ei o ştiu pe a lor şi o urmează. Strălucesc multe, e cerul nopţii plin de stele. Caută ce ştii că ai de căutat şi le vei găsi pe toate luminate de steau ce-i a ta. Caut-o pe ea şi după ea să te iei. Când e înăbuşită de ceaţă, stai şi te întreabă de a rămas, în urma ta, faptă bună, şi ţi-o îndreaptă. Când vezi că e mai strălucitoare decât un bob de soare, nu te opri pe margine de faptă, oricâte gânduri ţi-ai împotivă, oricâţi te vor chema la-ntoarceri. Iar de-i vezi razele jucăuşe, caută să pui pasul unde simţi că trebuie să-l pui. În ape doar pietrele care putrezesc troznesc sub pasul apăsat.
* * * * * * *
Niciodată nu m-am întorc, niciodată n-am reuşit, trecând peste mine, să fac o cale întoarsă. Nu trebuinţa era motivul, nici dorinţa imboldul. Mândriei i-aveam spatele întors de mult. Nu-mi pot întoarce drumurile, nu-mi pot întoarce cuvintele. Mari sau mici, cuvintele sunt jaloanele care ştiu că mi-au ghidat deja drumul. Încorsetare ar fi caracteristică spusă de mulţi, binefacere îi spun eu, căci pot sta liniştit, şi pot trebălui la unele mai folositoare decât zise bucurii şi trăiri de o clipă. Ceea ce vine este bucurie şi trăire mai mare decât ceea ce găseşte. Căutătorii de comori au dat de multe ori de otrăvuri. Cei ce-au săpat prin grote au ajuns de multe ori în puţuri iar cei care au căutat să aducă lumina în mijlocul muntelui, găurind tavanele s-au trezit cu tot muntele peste ei.
Întoarcerea în fapte, sau în spuse, ar fi ca şi întoarcerea în amintire. Cum să mă întorc, cum să trăiesc cu totul în jurul meu mort?
Mi-amintesc viitorul şi vorbesc despre el. Sunt unii care se gândesc că pre-vestesc, pre-văd, ori alţii, cei buni de glume, că pot ghici. Nu fac asta, nici nu am de gând să încerc să o fac. Pot sau nu pot? Cred eu că oricine ar putea, dar stau să mă întreb? Care viitor? Al cui? Prefer să aştept prezentul să se confunde cu prezentul şi, când nimeni nu se va mai interesa de viitor, când prezentul va avea tot ce îi trebuie ca să fie trăit, am să văd dacă mai e cineva ce-şi va încerca puterea de a citi, chiar şi în stele...
Se-apropie însă timpul prezent. Se-apropie timpul când voi începe să îmbătrânesc. S-au depărtat până acum de mine cei care au simţit şi au spus că nouă nu ni-i dat să îmbătrânim împreună. Pe frunte mi-am avut brăzdate, de la începutul, marcajul timpului trecut. O poartă încă e închisă înspre prezentul meu şi cheia mi-e ştiut cine o are. De-ar fi fost să încerc să sar peste poată, înaltă fiind, prăbuşirea nu era o întâmplare. Dacă loveam în ea să o sparg, într-un gol era posibilă prăbuşirea, pentru că în spatele ei e o punte deloc mai lată decât pot fi doi oameni unul lângă altul. Şi nici mai mulţi nu pot să treacă deodată. Doar cu cheia potrivită şi la timpul potrivit poarta se deschide înspre drum. Puntea ţine doar cât poate trăi omul într-o noapte.
* * * * * * *
-De te-ai vrea văzut de ceilalţi înlăcrimat, toţi vor începe să te cheme să râzi cu ei, chiar de râsul lor este de tine. De te-ai arăta plin de voioşie, oricine îţi va povesti cât greu şi cât rău duce în viaţă ca să nu te încumeţi să spui ceva dintr-ale tale. Râzi pentru că să râzi îţi vine şi plângi de simţi că plânsul îşi are rândul în viaţă. Cine stă nu doar o clipă lângă tine este parte din tine şi cu tine va fi oriunde şi ca tine va fi oricând. Nici pe tine nu te mânia, ca să nu simtă mânia apasându-i pe suflet. Tine cont de rostul vorbei şi rostuieşte-o în fapte... Ai uitat de astea cumva?

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: