Merg, încet, aşa cum spuneam, de-loc grăbit, spre timpurile viitoare. Merg fără să îmi pese de timpurile trecute. Şi n-am frica trecutului, tocmai de aceea îl duc cu mine în viitor. Duc faptele şi mă însoţesc cu cei care, azi, acum, aici, au definit prezenţa şi nuanţa existenţei. De dincolo de vremuri venind, spre alte vremuri mergem. Şi e aşa pentru a nu mai fi nevoie de a căuta motivul adevărului ce pune pecete pe faptele vieţii, nelăsând îndoielii sens sau motiv, nelăsându-se, nicicum supusă gândurilor de întoarcere.
De-aş merge înspre moarte, aş da realităţii înţelegere de trecere înspre necunoscutul pe care oamenii îl vor aminti, episodic şi conjunctural. Spre moarte nu am drum, vremurilor de acum le-am plătit vama trecerii spre tărâmul în care timpul poate să se dea de ceasul morţii ori să se bucure fără noimă, doar-doar cineva se va gândi să-l amintească a fi fost existent. Spre moarte am lăsat să meargă pe cei care aşteptau să vadă cum merg eu, ca apoi să încerce şi ei pasul eliberator. Mi-a fost dăruită şansa eliberării, unică poate. Am folosit-o, o folosesc şi o voi folosi-o, pentru mine şi pentru tot ceea ce ştiu că trebuie să se elibereze şi să fie liber de trecătorul imbold al apartenenţei la rădăcini ireale, la rădăcini deja netrăitoare. Acesta sunt eu, cel căruia rădăcinile i-au fost date ca mod de venire şi nu ca mod de fiinţare. Şi spre a se şti că are doar direcţie şi sens spre timpurile viitoare.
Ceea ce azi sunt, voi fi şi în acel mâine universal, acel mâine în care unii nu vor mai fi. Dacă sunt unii care nu văd, motivele sunt doar ale lor. Acolo, dincolo de pragul ce ei şi-l doresc trecut, nu-şi au nici un pas de făcut. Cine poate să-şi arunce privirea dincolo de munţi, stând într-o peşteră. Azi ei sunt cei care vorbesc, păcate făptuiesc, spre înăţimi jinduisc... Eu pun pasul şi păşesc...
Păşesc încet, încet, altfel decât îşi are acum mersul timpul, împotriva a ceea ce s-ar putea să se creadă. Păşesc încet, încet, pentru că nu-i cale de întoarcere, nu-i timp de răzgândire ori de nehotărâre. Şi nu-i altă cale: tot sau nimic. Cum nimic nu s-a pierdut pe drum, nu se mai poate pierde totul, aşa că se mai poate decât tot. Încet, încet, pentru totdeauna...
Toate trec întru altă venire. Unora li-i dată nemurirea. Sunt cei care nu se tem de trecut, sunt cei cărora urmările faptelor li s-au întipărit în fiecare pas al drumului, cei care nu s-au chinuit să pună prelate poleite pentru a păstra praful timpului, nemişcat, peste inscripţiile realităţii de care doar în vorbe nu se ruşinează şi nu se tem. Sunt cei spre spatele cărora s-au îndreptat cuţitele celor temători şi ruşinaţi de ei înşişi. Sunt cei care şi-au câştigat postum dreptul de a nu fi desconsideraţi ci, dimpotrivă, admiraţi.
Poarta lui Mâine, alături de mine, e deschisă larg spre trecerea celor ce trecerea şi-o merită, celor ce au fost aleşi, în cele atâtea treceri, ca, acum, în ceasurile pecetluite ale renaşterii, din ziua trecerii pe prag de zodii, să-mi fie iarăşi alături. Merg, încet, încet, cum unii spun, deloc grabit. Merg, după cum simt eu, aşa cum trebuie să merg, pe drumul meu, fără să las pe cineva în urmă... Spre eternitate nu pot să merg singur, eternităţii suntem promişi doar toţi, deodată, la un loc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu