-continuare din De unde să-l aduc la tine [2]-
Şi tot caut...
Mi-ai cerut, când nu mai reuşeai deloc să ţii piept, când, cerânduţi-se tot, chiar ultima fărâmă de înţeles, temându-se de a nu fi acceptată de nimeni, însemând tot ceea ce este mai rău, ţi-a pus ideea de a făptui la zid şi ţi-a cerut să te priveşti, de făptuieşti, în clipa zilei de mână. Nimic din tine nu e legat de Dumnezeu, iar de era să ai teamă de Dumnezeu, făceai orice. Dar teama de oameni şi de singurătatea în care ai fi la dispoziţia celor pe care i-ai înstăpânit peste tine, te-a făcut să te laşi chinuită de ei.
De atâtea ori viaţă de om ţi s-a cerut să năpăstuieşti, să urgiseşti, să chinuieşti, chiar să omori... Am găsit fărâme de suflet agăţate de durerile unor alte suflete. Mă credeam înşelat de erau doar suflete ale celor ce-i întâlnisem, dar erau câteva de care eu, omul, nu aveam nimic ştiut. Şi nici de omor nu ai stat deoparte, doar că omorurile tale n-au fost ştiute de mulţi şi erau omorurile pe care oamenii nici acum nu le văd ca omoruri. Şi acolo mult, mult ai risipit. După mine, cam jumătate din suflet în jocul de-a viaţa altora l-ai pierdut... Şi e pierdut pentru totdeuana. Nici un drept nu am să-i cer să vină înapoi, nici un drept nu am să cer să-ţi fie dat înapoi. Şi nimeni, de pe Pământ sau din Ceruri, nu ţi-l poate reda. Pedeapsa îţi e în Ceruri, pe Pământ o vei avea-o, şapte vieţi bătute pe muchie. Nu e judecata la care te aşteptai, cea pe care ţi-o spuneau stăpânii că e doar o poveste... Te vei zbate mult de tot când ea va fi...
Poate că doar eu mai stau să mă întreb de ce nu îţi este drag adevărul, de ce oricând, cu sau fără motiv, îi dai culoare şi-l schimbi, doar pentru că nu vrei să fie adevăr. Pe partea aceasta, în care sufletul nu se dă dus de la om, chiar dacă se trage cu dinţii de el, fără ca cineva să ţi-o ceară, ai destrămat legătura ta cu această viaţă. Puţini se luptă cu sufletul lor din dorinţa de a se arăta mai presus decât dumnezeirea din ei. Dar tu ai făcut-o! Ai făcut-o cu o putere ce până la urmă se vor înfricoşa chiar înstăpâniţii în tine. N-am eu cum să ştiu de nu cumva chiar au ajuns şi ei la a se teme de puterea-ţi de a fi contra oricărui bine. Şi ca om faci la fel. O faci împotriva propriului trup, să-ţi fie bine nu vrei, dacă-ţi e bine minţi şi te minţi că îţi este rău, şi nu te opreşti până nu îţi este rău. Şi o faci chiar dacă ştii că făcând asta, ceea ce mi-ai cerut nu se poate împlini. Şi nici ceea ce ai pierdut în tot hăţişul de minciuni nu pot să îţi readuc la tine. O fărâmă dacă se întoarce acum, peste o clipă iarăşi o izgoneşti!
Să mă opresc nu se mai poate! Aşa e legea, veche şi de neschimbat: Odată plecat spre a căuta ceea ce s-a luat, ceea ce s-a dat, ceea ce s-a furat ori ceea ce s-a pierdut, cu voie sau fără voie, întoarcerea nu se poate până nu se află pe unde este risipit, pe unde este ascuns, cum s-a dat, de ce s-a pierdut, când s-a luat, de cine a fost furat. Se dau toate în vileag, urme şi umbre de fapte, dâre de rost şi gâlme de adevăruri pitite sub maldăre de minciuni. Toate vorbesc şi au înţeles, iar dacă nu le răstălmăcesc nu este decât opreliştea de om ce mi-o pun şi o pun, pentru ca unii, acum mai semeţi decât niciodată, să nu îmi spună că nu-i tâlc, ci judecată grea.
Multe, foarte multe ar trebui spuse, ar trebui făcute. Un munte spart, oricâţi ar munci să adune toate pietrele risipite, nu l-ar mai putea face nici la fel de înalt, nici la fel de frumos. Dacă muntele e spart din afară spre înăuntru, multe pietre se pot aduna, căci aşchiile nu sar departe de trunchi. Dar când muntele se sparge dinăuntrul lui, departe fug pietrele şi puţine sunt cele ce pot fi găsite. Celelalte se împreună cu alte pietre şi se adăpostesc de cauza care a spart muntele. Aşa mi-e căutarea… după pietre risipite şi bine dosite, după pietre ce în ape s-au ascuns spre a nu mai ajunge să cadă pradă urgiei ce le-a împrăştiat.
Ţi-au ieşit, cândva, în cale schimbări de vremuri, de căi, de orizonturi. Au fost unele ştiute şi altele neştiute. Pe cele neştiute le-ai alungat pentru că nu îţi era uşor să le priveşti conţinutul; priveai doar înspre ceea ce era simplu şi fad, de complex, de mai sus, de înainte nu îţi era vrerea să te apropii, erau deja împotriva drumului luat cu multă râvnă, chiar dacă nu o singură dată ţi-a pus piedică încă prezentu-ţi înger de pază ce nu se voia şi el alungat. Tu însă chiar şi pe el te înfuriai când nu-ţi spunea că bune îţi sunt faptele ori drepte căile.
Dinspre nicăieri spre nicăieri mergeau paşii doar că le lustruiai urmele, rostogolind poveşti care să se facă singure înţelese, fără să fie căutate de începuturi ori de continuări. Alungai păzitorul şi cu parte din tine, cu parte din el, ţi-ai plătit ceea ce luai, nefiind al tău, pentru tine. Se întâmplau toate de-a valma şi s-au surpat pe tine malurile drumului, ascunzându-te de lume, prin hotărârea lumii, spre a avea răgazul de a te regăsi pe tine, de a te privi în oglinda căreia îi reproşai că intenţionat zimţuieşte marginile spre a-ţi arăta că timpul când trece lasă cute şi şanţuri în privirile tuturor.
Pe cele ştiute, alungate le-ai vrut ca să nu schimbe nimic din hotărârile tale, ştiute fiindu-ţi ca venite să schimbe. De schimbări îţi era frică, deşi ştiai că venită va fi vremea în care se vor schimba multe. Doar că înstăpâniţii pe tine îţi cereau mereu să nu te abaţi de la vorba lor, aşa cum oricine se lasă stăpânit trebuie să accepte şi să îndure.
E tot, tot ce înseamnă tot, pierdut, rătăcit, alungat, rupt de tine şi de la tine. Ceea ce nu vrea să se întoarcă nu poate să se întoarcă. Acea parte o vei regăsi-o la poarta judecăţii şi va fi martorul cel mai greu de contrazis. Acolo, de ştii sau nu ştii, nu te poţi înfrupta din victoria nedreaptă ce aici ţi-o cauţi prin vorbe încondeiate şi ţi-o ceri prin lipicioase moduri de rostire. Acolo vei fi cu martorul faţă în faţă, martor care eşti tot tu, partea îmbolnăvită de tine, cu motivaţie de tine aleasă.
Din căutări mă întorc mereu îngândurat şi întristat. Întotdeauna, ca niciodată altă dată, mă întorc singur şi cu mâna goală. Orice întrebare mi-ai pune, răspunsul meu e doar o întrebare: De unde să-l aduc la tine? Nu îmi e uşor să ştiu că plec totdeauna să caut fără să ştiu unde, plec şi pe drumuri greşite pe care tu mă îndrumi şi mă îndemni, drumuri care există doar în regretele că pe altele ai mers, deşi puteai să nu mergi. Aşa îngândurat şi abătut, întorcându-mă, de întrebări, mie, nu pot să scap. Nici nu ştiu dacă spunându-ţi numele de om ceva pot să schimb. Nu ştiu dacă spunând fapte care chiar şi acum aruncă pietre, pe la spate, în capul meu, ceva se poate schimba. Eu plec în căutare fără să aştept plată de la tine, plec aşa cum îmi este datul pentru orice rătăcit sau rătăcitor. Pentru tine însă nimic nu pot să mai fac. Doar, poate, să îţi luminez calea spre judecata firească, judecata Cerurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu