miercuri, 4 iulie 2012

Adu-ţi aminte...

Am vorbit de-atâtea ori despre vremurile cele bune şi despre toţi cei pe care azi, sau poate ieri, aici şi doar aici, ne-au fost puşi în cale spre a recunoaşte, unul altuia, dar mai mult nouă înşine, când şi cum au venit pe lume absurdele actuale realităţi. Îmi spuneai tu, când eu rătăceam, îţi spuneam eu, când tu te pierdeai: Adu-ţi aminte!...
Tu, prin ceea ce acum eşti, îţi mai iei liber de la destin, împotriva ta. Eu, prin ceea ce sunt, am doar dreptul de a nu dormi când alţii dorm, de a striga când alţii tac, de a arăta când alţii se ascund, a căuta când alţii cred că totul este pierdut. Eu învăţ să nu adorm când toţi vor adormi şi de a fi treaz în zorii noii dimineţi. Adu-ţi aminte... chiar tu mi-ai reamintit...
Se spunea şi se spune că-i poveste şi că dacă azi nu este, nu mai poate fi nimic. Dar povestea s-a fost începută o zi cu semne ce punea accente în nuanţe oarecum de neînţeles. Pe cer s-a fost proiectată imaginea faptelor ce-şi urmează sensul destinului. Praful împiedicărilor încă reliefa umbrele trecutului. Zâmbetul avea nuanţe de înlăcrimări şi regrete. Adu-ţi aminte... chiar aşa ţi-am spus...
Cândva, un cândva al mileniului ce ne-a trecut aşteptându-ne, pe drumurile dosite ale călăuzelor, ne-am lăsat unul altuia legământ pentru vremurile lui azi şi mâine. Se-ntorceau Lupii Albi în munţii neumblaţi de oamenii ce nu-i credeau trăind. Se duceau acolo aşa cum noi ne duceam spre azi, ei să revină, noi să revenim. Ei să ne păstreze în poveste, noi să dăm de lumii veste. Ne-am pierdut timpului acela când s-au pornit vânturi ce nu se simţeau şi furtuni de lumină s-au străfulgerat pentru a da relevanţă înălţimilor, când profilul colţilor de stâncă se cobora la nivelul privirii şi arididatea concludentă a mirajelor stăpânea orizontul.
Şi-am revenit când Lumina a luminat privirea. Privirea a cuprins necuprinsul. Întregul s-a redefinit ca orizont de rostuire a neopritului împlinitor. Pragul peste început s-a reconstituit prin întâmplare. Totul era cum se ştia că va fi. Apoi totul s-a reînceput firesc... Necunoscut a fost pragul pentru mulţi. Pupilele au început să se dilate. Ochii au văzut, urechile au auzit, faptele s-au petrecut...
Şi Lumina a aprins prima candelă... Îngerii au venit să cureţe ochii. Lanţurile, zornăind, au rupt zalele întreţeserii. Oamenii s-au arătat în diferenţieri fără tăgadă. Hăului piedicilor arătau forţa de atracţie a găurilor negre.
Adu-ţi aminte... chiar aşa ne-am spus...
Otravă a rămas din belşug pe mâinile acelor care niciodată nu s-au învrednicit să uite că au tot otrăvit ba animale deja prinse în capcane, ba flori ce bucurau privirile cerului, ba oameni ce-şi vedeau de fireasca trecere, ba îngeri ce arătau că sub plapuma nopţii ei caută printre trecuturi demult uitate.
Otrava atinsese urmele noastre de când fusese să revenim aici, pe aici, pentru acum. Se tot adunaseră şi piedici şi opreşti şi atâtea praguri. Din marile însemne ale trecutului ştiai semnele timpului de azi. Şi-astfel spuneai că doar eu pot citi, aşa cum scrie cu adevărat, din cartea deschisă, numită fiinţa ta. Mă chemasei, la fel ca altă dată, şi nu-ţi era teamă să spui că-ţi sunt ghid înţelept printre ruinele din care eu pot privi cu mii de ani înainte, printre lespezile aspre ale marilor bătălii, ale vremurilor în care adunam lacrimi de îngeri şi cuvinte pierdute de soldaţi pe câmpul plin de mărăcini văzute de ochii noştri. Adu-ţi aminte... aşa mi-ai spus, la ceas de treceri între zile...
Gândurile nu mor. Cuvintele nu mor niciodată. Nici atât, cele care s-au lăsat înscrise eternităţii. Sunt spuse de mult cele ce s-au scris azi. Cele ce azi sunt scrise, sunt îndemnate de vremurile de acum să nu-şi mai îngăduie un altădată, un mâine nedefinit. În munţi e larmă mare! Porţile scrâşnesc ascuţit, forţând balamalele pietruite... Câţi le aud?
Sunt privit ciudat şi cred unii că sunt potrivnic vieţii. Spun câte una alta... Ştiai că a venit vremea să vorbesc şi ca toată teama s-a topit încă de când cuvintele tale spuneau ceea ce eu acum, altfel, spun. Tăcusem prea mult, nu ştiam că tăcerea mea poate lăsa nemuritorii să moară, şi pe cei deja morţi să se arate ca nemuritori. Vorbesc pentru tine, ştiind că înţelesurilor lumeşti le regăseşti înţelesurile ce şi tu, ca şi mine, le avem dintotdeauna. Adu-ţi aminte... câte şi tu mi-ai spus...
Pentru şi împotriva a ceva sau altceva, chemările ne-au readus să fim matcă firească a timpurilor ce-şi dau mâna prin noi, pentru noi şi cu noi. Din lumea lupilor ce nu şi-au schimbat părul niciodată, căutaţi dar nicicând vânaţi, am venit. Se vedea blana ce luase doar culoarea trecerii vremurilor. Cei de care credinţa nicicând nu s-a putut apropia, vâzând-o, nu ştiau cum să mă creadă şi pentru că ascultam sub cenuşa timpului, cumva calm pentru faptele lor, nu ştiau cu cine stau de vorbă. Rarele-mi vorbe rostitoare doar al adevărului, nu le vroiau crezute, şi doar când cele ce le dădusem lor de ştire s-au împlinit, atunci m-au privit cu alţi ochi. Şi dacă mi-am mai şi pierdut răbdarea când limpezimea şi claritatea răspunsurilor la întrebări ce-mi erau puse, erau trecute la capitolul absurdului, mi-am lăsat paşii să rătăcească prin Pădurile gândurilor virgine. Şi-am mai rătăcit vreme lungă, lehamite fiindu-mi de răutăşi şi de cuvinte grele aruncate doar ca să lovească, cuvinte spuse de cei cărora nu le era dat să ştie, nici atât să fie împlinitori de destine. Adu-ţi aminte... de-atâtea ori ai spus asta timpurilor ce ştiai că vin...
Adu-ţi aminte... ne era dat să ştim... Tăcerea e greu de purtat, cuvintele nerostite sunt de un infinit de ori mai greu de ţinut să nu se rostogolească înaintea timpului şi să-ş întoarcă. Oricum, nerostindu-se cuvintele cărora tu le-ai cerut să se rostească, timpul s-a oprit şi Lumina cade acum pe Pământ, aşternând, sigur covorul pe care tălpile tale, arse de drumuri şi bătătorite de cei ce ţi-au legat paşii, ştiindu-i înspre mine, înspre destin şi înspre împlinire.
 Adu-ţi aminte... rugăciunile tale, rugăciunile mele, au fost rostite. Chemarea ta, răspunsul meu, s-au auzi şi s-au făcut înţelese de timp, de Ceruri, de Pământ, de stele, de oameni... Veneau dinspre totdeauna şi merg spre totdeauna. Adu-ţi aminte... urmează a se împlini... Preoti şi vor aduce coroane. Cântecul răsună pentru a se auzi în depărtări... Sceptrele pulsează în albastrul pur al cerului...
04.07.12

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: