joi, 29 decembrie 2011

Mereu în sus, nicicând în jos...

Eu Sunt. Banal le sună unora, căci înţelesul le este dictat doar de materialisme.
Acesta Sunt Eu. Îi sperie pe mulţi rostirea acestor trei cuvinte, căci rar le este dat să perceapă esenţe.
Sunt cuvintele pe care le-am rostit, aici, cândva. Sunt cuvintele ce le rostesc aici, acum.
Sunt om şi tot ce fac este pentru a fi Om. Trăiesc spre a-mi împlini menirea, trăiesc pentru a-mi ţine cuvântul şi legământul. Refuz să vieţuiesc. Dintr-ale mele, dar şi din ceea ce trebuie să ştie mulţi, am învăţat pentru mine şi pentru a şti şi alţii că “Adevărul trebuie mărturisit”.
L-am mărturisit fără frică. Fără să spun că adevărul meu este Adevărul tuturor, nu m-am temut să spun vorba ce mărturisea gândul. L-am spus refuzând tăcerea. L-am spus şi în momentele de bucurie, l-am spus şi când mă apăsau, urgisitoare, momentele de tristeţe grea. L-am spus şi celor care-l acceptau, l-am spus şi celor care îl negau. Ca mine au fost şi alţii. De la ei a rămas o vorbă:“Adevărul este precum cuţitul încins, înfipt în rană”...
De câte ori mi-a fost dat să întâlnesc oameni, i-am privit ca pe oricare ce-şi doreşte să se ridice, să se înalţe, să vadă... Mai tineri, mai bătrâni, mai mult copiii sau mai mult cei în vârstă, mi-au arătat mie să ştiu cât de puţine pot să ştiu, în orice moment despre complexitatea eu-rilor, despre dispersia idealurilor şi despre cadenţa paşilor.
Mi-e drag Omul şi mi-l doresc a fi Om. Îmi doresc totdeauna să îl văd bucurându-se de tot ceea ce i se dă să-i fie bucurie şi trăiesc împreună cu el tristeţile ce îl copleşesc. Mă doare durerea lui, când pierde pierd şi eu odată cu el ceea ce el pierde.
Asemenea celor ce s-au învăţat cu umezeala rece a subteranelor, aici, acum, am întâlnit pe aceia care, când sunt alături de cei ce le arată geana de lumină, raza speranţelor, înlănţuiesc pe cel înainte-mergător pentru a-l ţine strâns în chingi, pentru a-i opri paşii. Stau plini de frica înălţimilor luminoase şi de cei care pot să le arate diferenţa dintre aer curat şi aer îmbâcsit. Mereu stau cu teama de a pierde înainte-mergătorul care n-ar mai avea motive să-i îndrume paşii când motivul de şovăire nu ar mai întunericul. Preferă să stea dedesubt de scară pentru a fi luat în braţe pentru a i se linişti tremurul paşilor puşi pe vârfuri...
* * *
Am coborât de multe ori în subterane. Am coborât când am vrut, dar am coborât şi când nu am vrut. Acolo am înţeles, mai bine decât în oricare dintre nopţile întunecate cât de greu şi de rece este întunericul. De-acolo, de jos am înţeles şi câtă căldură dă o geană de lumină. Şi am înţeles câtă speranţă poară în ea acea firavă rază ce se prelinge prin cea mai mică breşe din obloanele închizătoare.
Când am pus piciorul pe treptele scării ce mă ducea la suprafaţă, acolo unde ştiam că pot ridica obloanele, privirea mi-a rămas totdeauna ţintită către acea rază. Spre a-i simţi căldura am făcut mereu paşi pe alte şi alte trepte. Mereu în sus, nicicând în jos...
Când acolo, jos m-am întâlnit cu alţii, le-am arătat totdeauna raza speranţei. Îi puneam pe trepte, în faţa mea şi le arătam mereu acea rază. Niciodată nu le-am vrut paşii să coboare. Nu i-am tras niciodată înspre mine căci trebuiau să meargă mereu în sus, nicicând în jos...
Câteodată au fost şi unii care se agăţau de mine cu dorinţa de a-şi clăti ochii în lumină. Se agăţau pentru că ei singuri nu puteau să-şi ţină paşii neşovăitori pe urcuşul treptelor. I-am ţinut de mâini şi de oricâte ori simţeam căderea paşilor în gol sau pe treapta de pe care abia plecaseră, i-am tras. I-am tras totdeauna în sus, nicicând în jos...
Chiar şi atunci când obişnuiţii subteranelor mi s-au agăţat de paşi şi au tras de mine înspre obişnuitul lor sălaş existenţial, nu m-am luptat să mă desprind din hrăpăreţele lor legături, ci am tras, cu tot cu legături, de ei, spre treapta de pe care obloanele se puteau ridica. Am tras de ei mereu, mereu în sus, nicicând în jos...
* * *
Asemenea celor ce s-au învăţat cu umezeala rece a subteranelor, aici, acum, am întâlnit pe aceia care, când sunt alături de cei ce le arată geana de lumină, raza speranţelor, înlănţuiesc pe cel înainte-mergător pentru a-l ţine strâns în chingi, pentru a-i opri paşii. Stau plini de frica înălţimilor luminoase şi de cei care pot să le arate diferenţa dintre aer curat şi aer îmbâcsit. Mereu stau cu teama de a pierde înainte-mergătorul care n-ar mai avea motive să-i îndrume paşii când motivul de şovăire nu ar mai întunericul. Preferă să stea dedesubt de scară pentru a fi luat în braţe pentru a i se linişti tremurul paşilor puşi pe vârfuri...
Putea-vor, vreodată să meargă mereu în sus, nicicând în jos?

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: