În palme ţii lumina noastră...

În palmele tale se mai păstrează, neştiut de nimeni, un bob de lumină alb-opalină, ce l-ai strâns în pumn, spre a-l păstra pe veşnicie, în seara regăsirii noastre. Şi, tot atunci, în palmele tale, ai pus picăturile sufletului meu, ce le-ai păstrat spre a şti că mă poţi reface din cenuşă, de luptele mă vor preface în foc ce s-ar arde pe sine pentru a nu fi nicicând învins.

Mă porţi cu tine, mă ai cu tine, mă ştii cu tine. De fugi de tine fugi spre mine...

Neştiut de nimeni, oricât de căutat sunt, stau de veghe spre a şti ce frămâtări îţi fură odihna nopţii în somn. Şi chiar de-ai mai vrea să te minţi, zvâcnetul palmelor te va zori spre singurul adevăr ce-ţi poate îndrepta drumul ce altfel s-ar clătina şi cutremura. Şi tot acolo sunt să simţi bucuria pe care cu nimeni altcineva n-o pot împărtăşi.

Lumină-ţi sunt palmele de ţi le strângi căuş şi în lumina ce îţi mângâie obrajii îţi vei şti ochii spălaţi de urmele lacrimilor ce ţi le-au ascuns temerile ce ţi-au furat din vederea ochilor. Mă vezi văzându-te, şi te vezi tot acolo strălucind.

E-atât de frig în lume... E-o noapte tot mai grea... În palmele tale, picături din sufletul meu stau alături unui bob de lumină pe care au căzut lacrimile tale. Se-mpreună şi cu toate sunt lumină... O singură lumină. Nu o poate nimeni stinge, e, de pururi, lumina noastră...