sâmbătă, 20 octombrie 2012

E chiar aşa cum crezi?

Aşa se vede... că râzi. Aşa se vede... că-ţi este viaţa împlinire. Chiar tu, cuprinsă de impresia celorlalţi, de vorbele celorlalţi, te întrebi de nu-i chiar aşa. Te laşi vreme de o clipă sedusă de acest gând, şi râzi. Şi o faci de mai multe ori până ce vine clipa viselor.
Amintirile-ţi râd, amintirile-ţi plâng. Visele se iau la trântă cu visurile. Te poţi osteni oare să le împlineşti dacă visele ţi le dărâmă şi ar trebui să o iei de la capăt în fiecare zi? Crezi că dacă primul pas a fost aşa cum ai dorit, poţi câştiga o cursă cu obstacole pe care le ridică tocmai cei care te încurajează şi tocmai când te-ai aştpta să fii încurajată?
Ai renunţa de mult să vezi, ţi-i de-ajuns ceea ce ochii-ţi privesc. Chiar şi ceea ce auzi acum este totuna cu ceea ce ţi se spune. Te-ai depărtat de mine ca să nu mai aibă cine să îţi spună că nu totdeauna când dormi o faci fiindcă ţi-e somn, că atunci când taci nu o faci pentru că nu ai avea ceva de spus. Dar mai ales te-ai depărtat fiindcă aveau unii ce aveau cu ceea ce vedeam şi ei credeau că nu se vede, că auzeam ceea ce ei credeau că nu se aude, că rostind cuvintele ce le rosteau, în sens invers, desluşeam ceea ce voiau să-ţi rămână îndemn şi poruncă şi ordin. Da, te-ai depărtat, ai uitat însă a-mi cere să mă depărtez şi eu. Oare chiar ai uitat?
Depărtare, s-ar crede, e tot ce m-ar împiedica să te văd. Tu ştii că asta s-a vrut? Tu crezi că asta s-a vrut? Nu răspunde, nu face asta pentru că orice ai spune, nu dai un răspuns ci repeţi acelaşi pasaj din ceea ce de atâtea ori ţi-am descifrat şi spuneai că nu se va întâmpla aşa niciodată. Acum e deja întâmplat.
Te văd şi, de multe ori te-aş întreba: de ce te ruşinezi de tine, de tine mai ales. Ce motiv ai să nu-ţi ai bucurie, când vorbele se vor bucurie, ce motiv ai să nu te simţi în siguranţă când vorbele vor să spună oricui că eşti în siguranţă? Cât de rece este vântul ce te face să-ţi ascunzi faţa ca să laşi lacrimile să curgă atunci când nu mai pot fi domolite?
Te-ai întrebat vreodată cum ţi-ar fi fost drumul de nu-ţi aplecai urechea la cei care de ajutor şi sfătuitori i-ai ţinut şi nu-ţi fugea privirea către plinuri ori goluri? Te-ai gândit dacă e atât de important să dai bine în faţa oamenilor sau în faţa lui Dumnezeu? De ce oare când spuneam eu de Dumnezeii din Ceruri şi dumnezeii de pe Pământ, îmi căutai pricină de hulă şi cârcotă? Ştii şi acum că pe Pământ eu merg cu fruntea sus, oricare ar fi vorbele ce se spun în spate. Tu, care te arătai atât de încrezătoare în singurul şi al tuturor Dumnezeu, de ce-ţi întorci privirea către cei care vorbesc în spate? :i de ce adevăr făcut spre nevinovăţie a ta, către ei totdeauna rosteşti?
Nu te întrista... ceea ce va urma este ceea ce ai ales. Ridică-ţi fruntea, dacă până acum ţi-ai ţinut-o ridicată doar pentru aparenţe, de acum încolo va trebui să o ţii ridicată spre a înfrunta valul nimicitor. Te obligă vorbele, ce le-ai aruncat unde ai putut, să stai dreaptă până când va fi să ajung ceea ce este de scos dintre valuri, ceea ce tu nici nu poţi nici nu ai cum să scoţi din acel nemaiîntâlnit, de tine, uragan stârnit din joaca de-a viaţa a celor ce-ţi spuneau că de tine le pasă şi că lor de lei da ascultare, pe tărâm de rai îţi va fi dat să-ţi aşezi pasul.
Nu vezi valul, dar nici malul. Pluteşti... dar eu ştiu că orice barcă pluteşte chiar şi când apa o umple. Şi doar când se umple de tot. Atunci însă nimeni nu se mai poate salva, în coborârea ei spre adâncuri, trage după ea tot, chiar şi pe cei care s-ar avânta să fie salvatori. Vei mai putea să vezi, în întunericul valului ce se apropie năucitor de repede de tine, apa care deja ţi-a udat gleznele?
Bucură-te azi! Ai răgaz, această vreme, să poţi şti cum altfel ar fi fost viaţa de n-o lăsai zăgăzuită între necunoaştere, neştiinţă şi necredinţă. Când puteai să fii pârâu, şi râu nestăvilit, n-ai vrut să te laşi purtată de valul ce te ridicase înspre Ceruri şi te putea purta dincolo de jugul care acum îţi întemniţează şi-ţi drămuieşte, şi-ţi rânduieşte curgerea. Încă mai ai timp să crezi că este firesc, în zilele din urmă, de dinaintea timpului în care n-ai să poţi ocoli nici pragul de sus, nici pragul de jos. Valului te vei îndatora pe totdeauna. Voi veni aşa cum am promis, să salvez ceea ce trebuie salvat, ceea ce dat este să fie scos din apele înfierbântate de uragan. Ce mult aş vrea să spun că şi tu te-ai putea salva...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: