Arzând, te treci

Nu există loc sub soare în care umbra să fie tot timpul umbră. Nu există pe suprafaţa Pământului nici un loc în care lumina să nu pătrundă. Ar fi fost timpul, mai de mult, mai devreme, să-şi aducă oricine aminte. Chiar şi tu trebuia să ştii că nu există, pentru faptele omului, găuri de şarpe...

Acum, când multora li s-ar părea că a trecut timp ştergător de detalii, de undeva, de acolo de unde nu se stă sub imperiul liniei directe dintre trecut şi viitor, vin să se arate amănuntele ţintuite sub peceţile promisiunilor puse pe destin şi trăiri. Peste umbra zilelor se mai aşează, din când în când, amintirea ce are nuanţe de adevăr făptuit, dar zorii dimineţilor de început şi de sfârşit de săptămână desluşesc sensurile neobişnuitului ce a fost adus, cândva, ca înţeles de realitate, din zdrobitorul abis ce tescuieşte vieţi, după bunul plac sau nesăbuite dorinţe.

Din flăcările amintirilor, cenuşa trecutului s-a ars, şi dusă de vânturile vieţii înspre soare-răsare, a aprins candela răbdării. Înspre soare-apune s-a risipit fumul arderii şi a deschis uşa îndurării şi prefacerii durerii în rost de înălţare şi împlinire. Înspre miază-zi s-au lăsat duse vorbele de taină şi s-au strâns ghem, spre a putea urca în Crucea Cerului ca să se ţese tabloul adevărurilor. Şi toate faptele, cele pe faţă sau cele pe ascuns, încet, încet, spre a nu se pierde nimic, s-au adunat înspre miază-noapte, pentru ca ploaia de lumină să le arate nefăţărnicite, în vise.

Acum se sparg peceţile iar timpul, mânat de la spate de vremuri noi ce ard umbrele zi de zi, fără a se mai arătă privitoare în calendare, nu se mai îndeletniceşte a acoperi ceva în mantia-i de trecut, pe care oamenii, dornici de a se arăta biruitori, i-au dat nume de uitare. Azi, când dintr-o viaţă în alta unii pot trece fără să-şi piardă pământescul rost actual, ceea ce a fost, este şi va fi, e un tot. Nici cel ce prin el însuşi se vrea neştiutor, nu are cum să nu ştie tot...

Tocmai acum, când v-aţi fi spus că s-au aşezat valurile furtunii pe care tu şi ea, şi ea, şi el, aţi cerut-o să apară, când v-a ajuns credinţa în adevărul vostru ca stindard de victorie, focul ce l-aţi dosit spre a vă da de gol căile ascunse prin care făceaţi de petrecanie vieţii, se aprinde şi arde cu putere dată de vântul ce-a strârnit uraganul. Şi trebuia să ştii că ordinea e firească. De ea, de el, pecetluiţi fiind de faptele dorinţelor, nicicui nu-i pasă. Ei, ştiutoarei de neştiuturi, drum cu flori sclipitoare i s-a gătit de atunci când primul gând spre pântecele alteia şi-a avut. Tu ai fost adusă în faţa carului împodobit, ce dinspre partea ta arăta a fi car de triumf. Şi l-ai ales fără să cauţi şi din cealaltă parte, de unde nicicum nu arăta la fel. Era doar un car mortuar sărăcăcios.

Printr-o urmă de pecete spartă, priveşte să găseşti oglinda timpului, ca să-ţi vezi leacul de-ţi ai lecuirea. Şi-ai să vezi, înainte de toate, drumul, scurtătura, pe care fusesem trimis, grabnic, la întâlnire cu ultima clipă, clipa morţii, aşa cum o denumiţi voi, înfricoşând pe cei slabi de înger. Şi-ai să vezi de ce n-am ajuns, de ce am întârziat, trebăluind printre oameni şi prin Ceruri, ai să vezi de ce peste voi venise nerăbdarea şi vă lua la întrebări, când ţie ţi s-a cerut plata promisă şi două Ceruri ai căzut fără să crâcneşti iar cel de-al treilea l-ai coborât singură prin fapta plăţii, şi nu-ţi va mai fi cu mirare de ce focul arde acum în piepul şi în pântecul tău. De n-ai fi ştiut ce te-aşteaptă, mi-aş lupta să-ţi ai leacul vindecării, cele două Ceruri să le poţi iarăşi urca, dar o alegere este o alegere, când ştii ce alegi, şi se răsplăteşte pe măsură. Şi eu mi-am plătit nepăsarea mea la schimbarea de drum pe care m-aţi împins. Am ani buni, aici pe Pământ, de întors la trăire.

Ţi-ai lăsat puterile pierdute neputinţei pe care, cândva aici, înainte de a te arăta pe de-a-ntregul lumii, ţi-a fost înălţată la rang de virtute, pentru ca să se poată, când va vrea ea, atoateştiutoarea, să te convingă să-ţi arăţi a doua faţă. În viaţa asta puteai să o învingi pentru totdeauna. Acum, arzând te treci. Arzi şi te arde, mistuindu-te un foc ce ţi-i răsplata ruperii de tine şi de cuvintele de cândva ce le-ai promis pentru totdeauna. Încă nu ştiai ce va urma când te-ai făgăduit şi pentru un viitor în care cu mizeria de acum n-ai putea ajunge. Aşa că n-ai leac azi, te treci doar, arzând.