joi, 11 octombrie 2012

Între timp şi timpuri [2]

Mai trag de timp, un timp...
Ca să nu mi se scurteze prea tare privirea mă mai uit pe ici, pe colo, pe unde oamenii îşi duc traiul, pe unde unii se nasc şi alţii mor. Şi nu mai e nimic de nou, aproape totul e la fel, aproape toţi fac la fel. Se bucură pentru a arata că se bucură, se întristează pentru că trebuie să se întristeze. Se aleg cuvintele, nu cumva să ştie cel de aproape ori de departe că dintr-o săptămână într-alta cearceafurile nu sunt albe ca spuma laptelui ori că praful s-a pus pe geamurile ferestrelor. Nici măcar cel care, dimineaţa, din acelaşi loc, dinspre înăuntru spre afară, spre aceeaşi geană de lumină priveşte, nu e bine să aibă cunoscut cuvântul ce s-ar porni fără crâcnire. Chiar şi îmbrăţişării i se trage de frâu să mai stea spre a fi mai întâi preţuită şi apoi dată. Iar cuvintelor se pune piedică, nu cumva să aibă alt înţeles decât celui de gând voit, spre a arăta că vrea omul să dea ori să ceară. Se dă şi se cere la schimb. Nimic nu se mai dă în dar, nimic nu se primeşte ca dar.
Ţin oamenii la obiceiuri, nevoie mare... Dar nu-şi amintesc obiceiul ci numele obiceiului, şi-l croiesc după cum unii, cu dare de mână, îl schimbă după minte şi dorinţă de laudă şi mândrie. Şi cum lauda şi fala mai toţi şi-o doresc, cum renume îşi vor, obiceiurile vechi sunt şi ele dosite pentru că învechit nu se vrea nimeni, şi sunt în faţă scoase altele pe care nu mai au timp să le găsească nume, le fură de-a dreptul până şi numele celor vechi, ca nimeni să nu mai ştie de ele.
Mai trag de timp, un timp...
Cere şi ţi se va da, nimeni nu mai ştie cine a spus... E prea veche vorba, e prea veche legea. Dar n-au lăsat-o oamenii nici să moară aşa cum a fost. Au primenit-o şi au scos-o în faţă. Se poate cere, de cerut, dar ca formă de-mprumut. Treacă-meargă, zic mulţi, ce contează... Şi se face omul frate cu cine n-ar trebui să se facă şi trece puntea. Şi cere lucruri de nevoie, cere fapte din lipsă de putere, dar mai cere şi pentru dorinţe. Unii cer cu plata pe loc, alţii cu plata la termen, alţii cu plata în rate. Lucrurile la schimb cu lucruri sau cu bani. Faptele la schimb cu schimb cu fapte, cu lucruri sau cu bani. Dorinţele la schimb cu lucruri, cu fapte sau cu bani. Dorinţele nu se mai schimbă cu dorinţe, dorinţele sunt proprietate unicat, doar unul poate să le aibă, celălalt nici nu încape vorbă să mai fie văzut ca doritor. Celuilalt i se pot întoarce doar ceea ce îi poate fi de folosinţă. Dor cel care cere este om. Celălalt are dreptul de a fi bun de folosinţă.
Mai trag de timp, un timp...
Nu-şi mai dă nimeni mâna să se ştie mai înainte de toate om şi apoi să se spună, de e nevoie, vorbe despre ceea ce a învăţat ori ştie să facă. Şi nedarea de mână aşa de mare a ajuns că nici cei care ar fi să deschidă uşa, o fac mult mai uşor de nu încep să vorbească de cineva direct cu numele fără cititele în înscrisuri. Nevoie mare au toţi de înscrisuri şi de titluri, fără de ele vorba omului trece prin faţa urechilor alunecând precum orice pe gheţa poleită. Doar înscrisului îi sunt deschise şi uşile, şi urechile, şi ochii. Şi doar înscrisului îi sunt crezute toate, trăirile şi simţirile celui fără de înscrisuri sunt ori minciuni, ori vulgarităţi, ori scorneli învăţate din cărţile citite şi de cei ce vor să audă dar nu vor să asculte. Închipuite şi întipărite idei stau în preajma tuturor. Mintea o dă Dumnezeu, şi o dă după sufletul omului. Dar omul, mereu cârtitor, doar criticându-l pe Lucifer, dar urmându-i, mai mult sau mai puţin paşii, se vrea arăta că-şi adună mintea în biblioteci, că-şi bagă bibliotecile în cap, şi are tot ce trebuie ca să-şi fabrice un suflet.
Azi, moda prefabricatelor face şi desface vieţi şi destine. Cad multe suflete în moara şi malaxorul celor ce suflet prefabricat au. Iar moara le macină iar malaxorul lipeşte cu clei, la cald şi la rece, picăturile sfărâmate fără milă. Şi, la sfârşit, pentru a-şi desărvârşi opera, cu o soluţie antiadezivă dă luciu şi arată făcătura ce model de viitor.
Mai trag de timp, un timp...
Ca să nu privesc prea mult cum timpul face rotocoale, spre a da impresia că stă pe loc, minţind pe cei care vor să fie minţiţi că mai e timp sau că timpul pentru ei nu există, să-mi fluture prin faţă i-am lăsat pe cei căutători de uşi deschise, însemnele lor, aduse de prin târgurile în care, în fiecare săptămână se vând de toate, folositoare la prea puţin, uneori la nimic, dar bine arătătoare de raze zimţuite. Arătau ceea ce sunt ei şi strigau în gura mare, printre poveştile ce compilau sumedenii de inutilităţi şi adevăruri parţiale, de găselniţe bune pentru cei doritori de distracţii pe propria viaţa, titlurile ce erau scrise cu litere de două ori îngroşate şi o dată aplecate.
Cu cât au devenit timpurile mai absurde, cu atât mai multe fabrici de rost contrafăcut şi-au făcut oamenii. Cu bună ştiinţă au fost cei care i-au dus de nas pe cei mai mulţi, pentru că ştiau bine că doar cei răzleţi, cei dezbinaţi şi cei rătăciţi pot sta la chremul lor şi pot fi oaste şi carne de tun în bătălia ce o duc împotriva adevărului. L-a pierdut pe om de omenie, dorinţa de renume şi fală, l-a aruncat pe sine împotriva sa, devenind, înainte de a avea în alţii duşmani, propriul dusman. Şi pentru că hârtiei scrise oamenii i-au dat mai multă valoare decât pornirii fireşti, le-au ridicat la rang de adevăr. Aşa au ajuns oamenii să creadă că adevărul, viaţa, calea, se poate cumpăra. Nu se mai caută nimic, nu se mai cercetează nimic, nu se mai vrea regăsi nimic. Iar târgurile sunt pline şi cumpărători tot mai mulţi. Se fac toţi că nu văd că, pe la colţuri de drumuri se face contrabandă cu viaţa lor.
Mai trag de timp, un timp...
Ştiau cândva, oamenii să vorbească despre trecerea timpului fără să caute prin calendare. Nu se arătau curioşi să spună dinainte ce va fi gândindu-se la ceea ce a fost. Le era ştiut că timpul nu se pune la dispoziţia legilor pe care el, trăitorul timpului, vrea sau va vrea să le facă. Iar timpul, ca semn de mulţumire, lucra pentru om, să nu se ştie omul trecut degeaba. Înflorirea câmpurilor era semn de bucurie la fel cum semn de bucurie era zâmbetul copiilor ce veneau pe lume când ei vroiau, nicicând oamenii nespunandu-le când să vină. Atunci nu le era săracilor frică de mai mare sărăcie, ştiind că un copil venea pe lume pentru că trebuia să vină şi să schimbe, atunci când trebuia, ceea ce trebuia schimbat. Şi tocmai nepunându-i condiţie de timp de venire, veneau, prin copil, Cerurile, să împlinească rostul celor ce făceau ca prin ei, Cerurile să nu fie doar privitoare de fapte ale oamenilor.
Timpului au vrut să-i pună oprelişti... Neputându-l opri, i-au pus capcane. L-au făcut să semene cu tot ceea ce puteau să ştie şi să vadă toţi, dar mai apoi, ca nimeni şi nimic să nu mai fie înţeles, pe faţă sau pe dos, l-au prins în menghinele unor deştepte înţelegeri, pe care toţi să le creadă dar nimeni să nu le ştie. Şi-au bătut oamenii cuie în calendarele pe care apoi în cuie le-au bătut pe pereţi. Şi le însemnau, aşa cum o fac şi acum, dinainte cu semne. Şi-au lăsat o omenească lege, ca totul să se repete, căci spuneau prin lege că totul se repetă. Şi-aşa au pus timpul să se repete, să se rotească în jurul omului, pentru ca omul să nu mai vrea să fie nemuritor ci să creadă că este nemuritor.
Şi-au tot tras linii colorate prin care voiau să oblige florile să înflorească, dar şi să ştie că ei deschid poarta celor care trebuie să vină. Măsurând timpului trecerea, au pus oamenii gând rău şi vieţii, închinând-o nu trăirii ca dat şi trăirii ca făcut. Şi s-au îngrădit şi au început să fure florile câmpurilor ca doar ei să le vadă, să le aibă rost, după dorinţă, de înflorire. Ştiindu-se fricoşi, tremurând la gândul că ar fi prinşi că fură, au băgat frica în sân şi-au cuibărit-o să poată creşte. Şi ca orice stă la sân, a crescut şi omului a început să-i fie frică de venirea copiilor, spre a nu se juca cu florile şi a le rupe. De-atunci s-a învăţat omul să pună, dinainte, în calendar, semnul venirii celor ce, prin menire, trebuia să le lase poarta deschisă. Şi chiar când au venit, copii n-au mai avut loc la sân, acolo unde ţineau să fie cuib în care liniştită să crească frica. Şi tocmai din acel cuibar auzeau calendarele răcnetele ce le obligau să-şi pună singure semne. Obosind, calendarele au început să cadă singure de pe pereţi.
Mai trag de timp, un timp...
Chiar dacă rostul lor este de a măsura timpul, nici ceasornicele nu rezistă trecerii timpului. Făcute sunt şi ele de om şi tot omul trebuie să le ajute, când obosesc, să fie ceea ce au fost făcute să fie. Un ceasornic nu poate fi de oricine făcut, iar acela care face ceasornice, nu totdeauna ştie să-l facă să fie totdeauna aşa cum a fost cum el l-a făcut. Cel care face ceasornice ştie rostul timpului şi oamenii mai rar îl cunosc. Cei care ştiu rostul ceasornicelor au fost numiţi ceasornicari şi trimişi printre oameni.
Acolo unde erau oameni mulţi, au fost trimişi mai mulţi ceasornicari. N-au fost trimişi întâmplător, trebuiau să se înveţe oamenii să aleagă după pornire şi nu după gândire. Şi, până să ajungă să-şi vâre coada cel ce strică rosturile, oamenii, cu ceasornicele defecte în mână, plecau să caute un ceasornicar. Doar paşii ştiau încotro duc drumul, doar ei alegeau ceasornicarul. Nici nu clipea omul, nici nu-l întreba câţi ani are şi câte ceasornice a reparat. Iar ceasornicarul îi repara omului ceasornicului şi poate niciodată nu se mai oprea. Era vremea când omul îşi lăsa, prin ceasornic, viaţa pe mâna ceasornicarului, până ce acesta îi repara ceasornicul, trăind propria trecere a timpului prin trecerea timpului celuilalt.
Cei care se vroiau ceasornicari, nefiind trimişi spre a fi ceasornicare, oricât se lăudau, îşi erau prin lauda de sine leac şi hăiataş. Plecau tot la fel de repede cum veneau şi se pierdeau în lumea celor ce se ascundeau de ruşinea mândriei arătate. Căci aceia ce se făceau singuri ceasornicari, abia de reuşeau să stergă praful ascuns printre înceieturile capacelor. Ceasornicele nu se lăsau decât greu deschise, dar nu se dădeau pe mâna lor spre a fi reparate. Un timp chiar uitau să bată secunda.
S-au trezit unii să laude şi să dea veste despre unul sau altul dintre ceasornicari. Iar cei săraci de îngeri s-au dus, când a venit vremea spre acei lăudaţi. Ceasornicele lor n-au mai putut fi reparate din de cei lăudaţi, nici de cei, mulţi, la care au mers cu ceasornicele nereparate.
Mai trag de timp, un timp...
Oricât ar fi să îşi dorească oamenii ca timpul să se învârtă şi cumva să revină de unde pleacă, unii, crezuţi mai îndărătnici, încă mai ţin socoteala după curgerea de niciodată la îndemână a fi oprită. Doar ei pot să bage mâna în foc şi să o scoată la fel de curată cum au băgat-o, când spun că acum, strâmbate fiind rosturile şi gândurile, faptele au strâmbat vadul timpului şi acum curge plin de nelinişte şi grabă. Mai repede pentru cei mai mulţi, arâtându-le pe feţe prostia de a se şti greu muritori, punându-le trăiri mincinoase sau deja moarte în zilnica preumblare de nicunde spre alt niciunde. Sunt aceia care judecă nu trecerea timpul ci, aşa cum îi judecă pe oameni, şi pe timp îl judecă şi-l vor condamnat pentru vinovăţia lor de a trece prin viaţă mai repede decât ar face-o vreodată timpul, fără a şti că viaţa se trăieşte în pasul dat de motivul propriei veniri.
Se scurge şi curge, încet sau chiar înapoi, lăsând vremuri de trăiri celor ce timpului îi lasă rostul dat necerându-i şi nedându-i motive de împotrivire. El îşi are mers, ei îşi au drum. El curge, ei trec...
Stau aici, în marginea unui drum pe care timpul îşi duce trecerea şi-i văd graba asmuţită de dorinţa celor mulţi de a nu-l lăsa să treacă aşa cum îi e rostul să treacă, să meargă într-acolo unde îi e rostul să meargă. De e sau de nu e supărat pe mine nu-l întreb, chiar dacă nu înţeleg de ce nu mă lasă nici să-i ies în cale, nici să trec şi eu odată cu el...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: