joi, 18 octombrie 2012

Înainte de plecare, vestitor [2]

Din căderi în căderi, din decăderi în decăderi se ducea traiul lumii. Nimeni nu mai era egal cu nimeni, nimeni nu se mai îngrijea de viaţă, viaţa era doar luptă şi doar circ. Stăpânii se credeau pe vecie stăpânitori iar gloata n-avea timp să-şi mai amintească de poveştile de demult, ce aveau deja izul nemuririi. Nici măcar timpului nu-i mai dădeau importanţă şi, de-ar fi fost după cei care dădeau ordine trebuiau să cultive pământul înainte de a recolta ceea ce puseseră în el cu ani în urmă. Şi erau vremurile când vitejii unei armate ajungeau peste noapte luptători în Circurile morţii pentru a-i distra pe cei care se mulţumeau să râdă de durerea şi moartea altora. Ajunseseră mai mari stăpânitori cei ce aveau înţelegere pecetluită cu sufletul urmaşilor şi stricaseră nu doar legile oamenilor, stricaseră Legea vieţii, cea păzită pe Pământ de cei ce urcau în Ceruri şi veneau din Ceruri. Doar câteva neamuri şi o mai ţineau şi chiar şi acolo cuţite se înfigeau prin spate în cei ce se arătau neclintiţi încrezători şi crezători în ea. Au pierit copii, femei, bărbaţi de rând, dar şi regi ori preoţi de la Dumnezeu lăsaţi, acei veghetori ce ştiau taine de care cei din întunericuri se fereau dari ar fi vrut să le ştie.
În acele vremuri, cei ce au fost să trăiască, când plăcerilor stricătoare s-au dedat, nu mai aveau grijă de suflet, neluând seama la cele spuse de cei care îi povăţuiau la bună purtare şi la trăiri cu luare aminte pentru ce va urma apoi, după ce sfârşită va fi viaţa. Din blestemele faptelor s-au înfruptat şi s-au ales cu neamuri degrabă pieritoare.
Înţelegeri, pact, nesăbuinţe, minciuni, închinare omului şi avuţiilor lui, împreunări spre trăire altfel decât cea dată de destin,  alegeri de rost în viaţă pentru trai îmbuibat şi lăudăros, plăceri fără trăiri şi câte altele, ce-n Legea adusă de cei din Ceruri, începând cu cel dintâiul Mare Preot, acela care le-a arătat oamenilor să nu-şi  piardă omenia chiar dacă viaţa le era fără grijă, cel ce Păcii îi jertfea moartea şi nu viaţa oamenilor, şi mai apoi prin cei care ştiau când şi unde puteau vorbi cu cei din Cerurile Înalte, erau arătate ca fiind degrabă şi pentru multe vremuri coborâtoare în adâncuri, le făceau oamenii ce se sfădeau cu Dumnezeu, povăţuiţi fiind de cei urcaţi spre ei întru a le primite şi chiar a le da, primind la schimb ceea ce aveau mai de preţ dar pe care nu mai punea preţ. Atunci a fost vremea când mânia Cerurilor s-a arătat chiar prin focul care a ars de vii pe cei mai decăzuţi, sau, pentru cei mai mulţi, prin boli cu suferinţă mare sau cele care îi coborau în neruşinare acelora care prea mult ajunsese să le pese de ruşinea în faţa altor oameni, chiar dacă neruşinaţi se arătau în faţa Cerurilor.
Între apă şi foc, după apă, spre a nu fi foc, mai victorios decât orice sabie, doar Cuvântul putea fi. Şi Cuvântului, de ajutor erau faptele pe care tot un om, ca orice om la făptură, putea să le facă, pentru ca omul să ia aminte şi să se păstreze pe sine, să e lepede de cele rău făcătoare lui, nemurilor lui şi neamului omenesc. Căci nu se putea omul să se despartă de Cel ce l-a făcut om, dacă se vroia fără de moarte prin urmaşi. Se văzuse că urmaşii celor care se lepădaseră de dumnezeire, cea din ei şi cea din Înalturi erau doar făcători de fapte necuvenite chiar împotriva celor ce le erau aducătoare pe lume, erau sluţi şi în nici o faptă căutători să lase ceva în urma lor. Plini de mânie şi furii grabnic doritoare de moarte înainte de vreme a altora. Şi erau însemnaţi cu semnul focului în care, după ce sfârşeau fărădelegile şi li se sfârşea şi viaţa, aveau să se piardă. Cu cât mai mare era însemnarea, cu atât se arăta despre cei, dar mai ales cele, aducătoare de om pe Pământ, că dezdumnezeirea era mai mare, faptele pe placul făcătorilor de plăceri fără trăiri, erau mai numeroase sau mai grele, ori copii erau făcuţi ca să împlineacă legea oamenilor care nu mai ţinea cont de Lege.
Cuvântul de aducere aminte a Legii era primul şi cel mai mare rău, oamenii nu voiau să îl audă. Şi repede, pe cel ce despre Legea de dintotdeauna vorbea, nelegiut îl numeau şi-i căutau motive spre a-l arunca în marginea lumii spre a nu i se auzi sau crede vorbele. Se vedeau pe sine, în sinea lor, dar pentru că n-ar fi vrut să li se vadă nimicnicia şi nici să şi-o vadă, spre cel ce despre nimicnicie vorbea, li se îndrepta ura.
Din aceste timpuri, aducându-mi aminte acele vremuri, îmi pare că toate au ajuns la fel; la fel era atunci, ca şi acum, când ne e dat vederii tuturor cum aproapele nostru este stăpânit de cel mai sălbatic egoism, dar nu ne dăm seamă că şi noi înşine în acelaşi păcat ne afundăm, ne revoltă zgârcenia altora, fără a fi noi mai puţin zgârciţi. Măreţia şi trufia sălăşluieşte în fiecare, dar turburare mare numai mândria şi semeţia celorlalţi. E omul îndărătnic, nerecunoscător şi nemulţumitor faţă de binefăcătorii săi, lipsit de cuviinţă, şi de dragoste faţă de semenii, dar grozavă supărare are când alţii se întorc spre el cu ace­eaşi măsură. Neînduplecat este când e vorba de a tre­ce cu vederea greşeala şi supărarea ce i-a căşunat-o vecinul, dar este cuprins de mânie şi dor de răzbunare, când vecinul se poartă la fel cu el. Grăieşte de rău pe alţii, cu gândul vrăjmaş de a le strica numele cel bun, dar să nu audă pe cineva clevetindu-l, că-i pune mâna în gât. Cel ce trăieşte o viaţă uşuratică şi fără frâu, nu caută cuvinte cât mai tari pentru ca să înfiereze pe nesocotitorii bunelor moravuri. Îl supără nedreptatea dar el întrece măsura la nedreptăţi. Şi e omul crud până la vărsare de sânge şi hain până la crimă, dar cerem totuşi milă şi omenie de la alţii. Şi cu drăcească bucurie se arată când vede pe altul în suferinţă şi strâm­torare, dar vai şi amar de el dacă s-ar purta la fel alţii cu el. De Dumnezeu vorbesc mulţi, dar când li se arată că ei de un dumnezeu prefăcut vorbesc, mare hulă dau pe cei care nu le împărtăşesc voinţa. Iar cei ce-l hulesc neîncetat pe Dumnezeu, sunt cei scârbiţi când aud pe alţii luând în deşert numele lui.
Mulţi îşi doresc şi aşteaptă cu în­frigurare, cu înfrigurare, schimbarea vremurilor şi a oameni­lor, dar nici unul nu încearcă să înceapă cu el însuşi această prefacere. Este mulţumitoare doar arătarea adevăratei credinţe, dar prin purta­rea nechibzuită, se tăgăduieşte puterea ei.
Pentru astfel de păcate şi alte multe fărădelegi, despre care ruşine este a şi grăi, din pricina nesupunerii şi nesocotirii Legii,  viaţa a ajuns, acum, ca şi atunci, o povară strivitoare, iar zilele pe care le trăiesc oamenii crunte şi apăsătoare până la deznădejde.
Trecută fiind atunci lumea prin ani de întuneric şi războaie făcute în numele a orice se găsea bun de motiv de război, calea de îndreptarea a lumii, deşi putea fi cea care curăţase cele două mari cuiburi de nelegiuiri, s-a crezut că mai bună ar fi prin Luminarea omului. Dar nu mai putea fi făcută prin cei care aveau calea Luminii în ei, printre oameni trebuia să se coboare trimisul Luminii, care să fie ştiut ca trimis, dar care să fie Om cum ar trebui să fie oamenii în fapte şi în trăiri. Şi pentru om, pentru a i se arăta atunci puterea de Iertare, de putea omul să se rupă de calea înjosirii propriei făpturi, ori de condamnare la coborârea şi după moarte, s-a coborât pe sine chiar Dumnezeu cel Prea Înalt, prin singurul născut altfel decât toţi cei născuţi pe Pământ, cel care, la vremea când bătuse ceasul arătării feţelor adevărate, calea celui dintâi Mare Preot a luat-o, şi împotriva legii făcute de cei ce-şi spunea ştiutori de taine, şi cei care din ei făceau idoli, cei care îi îndemnau pe oameni să preaslăvească oameni ce prin bogăţie ajunseseră să fie ştiuţi sau să conducă, să se arate ca nemaifiind egali cu ceilalţi, ascunzându-şi chiar trupul mort, ca să prostească pe cei conduşi, s-a arătat ca venit spre a împlini Legea, făcută spre neschimbare, neschimbând-o nici El, necerând Dumnezeului din Ceruri schimbarea a ceva din Ea.
Erau mulţi care cereau să vadă ca să creadă. Le-a arătat, au văzut, dar şi din aceea care au văzut, de necredinţă nu s-au lepădat. Nu se făcuse până atunci înviere din moarte, nu se făcuse să se dea vedere spre lume celui ce nu văzuse niciodată, ori mers celui ce nu mersese niciodată. Din toate cele ce le făcea în faţa oamenilor, puteau să vadă că orice se poate, că omul cel cu avuţii nu e deloc mai sus decât cel fără de bogăţii, că cel fără de casă dormind sub cerul rece al nopţii n-avea suferinţă, iar cel care avea casa ca motiv de viaţă, boala frigului degrabă îl prindea. Vedea că sub bolile lumeşti cad nu cei care fac omenescul dat după cum trăirea le e să o facă, ci aceia care caută şi plătesc pentru a nu sta să aştepte datul ce li-i dat. Când spunea înfrânează-te, omului îi spunea să aştepte, să nu ceară cuiva să-şi vândă o parte din suflet ori cu de-a sila, ori cu viclenia să îl ia. Şi vedeau oamenii, şi atunci când vedeau spuneau şi îşi spuneau că e timpul de credinţă, doar că după ce El pleca pe drumurile spre alţii, cuvinte grele îi puneau în spate. Şi tot în legea oamenilor, oricât de strâmbă era, se întorceau.
Prin chiar venirea Sa, Cerurile au arătat oamenilor cât de strâmbă era legea oamenilor când ea se lega de viaţa lor. Şi cât de urât judecau ei pe cei care se găseau a fi împreună chiar dacă erau despărţiţi de cumpene de ani. După legea şi judecata oamenilor, cea pe care o aleseseră Cerurile spre a fi aducătoare între ei a fapturii asemeni omului la trup şi doar Dumnezeului cel Prea Înalt, asemenea la suflet, nu făcuse ceea ce era în căderea ei să facă în alegerea celui ce tată lumesc era dat să fie. Era ştiut din Legea, pe care o omorau oamenii, că deopotrivă tată de copil este şi cel care face să se facă venirea de suflet pe Pământ, dar şi cel care îi e alături în a ajunge de la prunc la copil şi de la copil la om în toată firea. Legea oamenilor ţinea de privirea prin gând a vieţii. Sub umbra falnicilor stejari nu cresc stejari, sămânţa stejarului este dusă departe spre a creşte alţii la fel de falnici. Iar ca să crească, ierburile şi copacii mici, ce niciodată nu ajung la coroana stejarului, pun oprelişte vânturilor ce i-ar putea doborî. Legea oamenilor condamna stejarii falnici că nu-ţi aruncă sămânţa aproape şi pe cei ocrotitori îi priveau ca nesăbuiţi pentru ocrotirea celui care ajungea să îi umbrească. Oamenii au văzut că şi pentru El şi pentru mama Sa, Tatăl era tatăl şi tatăl era tatăl, ştiut fiind fiecăruia rostul şi menirea. Doar unii dintre oameni au învăţat asta...
Şi s-a mai arătat omului că cel ce a greşit poate să se întoarcă în faţa oamenilor şi a Cerului, recunoscând tot ce a greşit şi punând chezăşie Cuvântul prin care dă de ştire că nu va mai face ceea ce a făcut şi Cuvântul prin care spune ceea ce va face, ştiind că singur se va duce pe drumul pedepsei de-l va încălca. Pacăt de vânzare de trup şi lepădare de suflet era de iertat de iertare prin făgăduinţă este cerut, iar cel păcătuitor este la fel oricăruia altul, când urmează drumul pe care l-a făgăduit, dar în neisprăvire, şi suferinţă, şi boală, şi pierderi cade când făgăduinţa sa, necerută de nimeni, o face a fi fluturare de frunză atinsă de vânt. Şi chiar văzând iertarea ce o dăduse, El arătând preţuire celui iertat, oamenii pe El l-au privit ca uneltitor împreună cu păcătosul împotriva legii lor. Greu le-a fost oamenilor să înţeleagă şi puţini, prea puţini au făcut asemenea Lui. Şi nici asemenea celui iertat n-au făcut decât la fel de puţini.
Oamenii nu voiau să creadă despre El ceea ce era, dar văzând ce face, vedeau că nu le este inferior, aşa cum tot timpul căutau să-i vadă pe alţii. Le arăta el că toţi suntem la fel, neamul omenesc şi întreaga viaţtă este un tot unitar şi că nu există nimic căruia să-i fie omului superior şi nimic căruia omul îi este superior. Dar oamenii asta nu voiau, nu credeau, şi pentru că-i privea pe toţi la fel, ba mai mult se uita la cei urgisiţi de alţii sau de viaţă, îl pizmuiau şi-i voiau moartea.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: