sâmbătă, 13 octombrie 2012

Scrisoare înspre final [I]

Se grăbesc vremurile de acum să plece. Timpul nici nu-şi mai înţelege rostul de a sta de veghe vieţii oamenilor. Aşteaptă clipa în care va putea să-i lase pe unii din mână pentru ca aceştia să-şi urce scara pe care ştie şi el ce greu şi ce migălos şi-au lucrat-o, trăire cu trăire, faptă cu faptă, gând cu gând. Îi vor rămâne destui în împărăţia sa şi va trebui să aibă destulă grijă de ei. Vor avea timp să-şi reia lecţiile pe care nu le-au învăţat sau pe care au crezut că sunt neînsemnate. Vor avea timp de nopţi de nesomn şi de aduceri aminte a adevărurilor pe care, din multa orbire a neîncrederii în ei, din nebuneasca laudă de sine, le-au prefăcut în minciuni şi le-au aruncat altora în spate. E timpul deci să-ţi scriu, înainte de a nu mă mai putea avea vreme de asta, înainte de a se întâmpla să trec hotarul acestei lumi care se ţine să aibă un stăpân ca-re nu are grijă de nimic altceva decât de propria-i trecere.
Ieri a fost timpul ce ne-a fost dat să ne fie împreună. Deloc scurt, unii zic lung, alţii chiar îl numesc o viaţă. Un final de viaţă, îi zic eu, fără să fiu cumva privitor cu rău. A fost ceea ce i-a fost dat să fie dintr-un şirag plin de toate. Acum a fost vremea de final dar şi vremea de alegeri. Eram pietre tari şi mari ce puteau fiecare să fie cap de pod. Dar nu amandouă odată. Prin alegere doar se putea să fie una de folosinţă şi una de aruncat iar în apa care să o şlefuiască. Doar ciocnite una de alta puteau să se aleagă singure...
Orologiile se grăbesc. Vine acum vremea să plecăm fiecare în lumea lui. Regretele de om ţi-au venit mai înainte şi le-ai făcut cuvinte de promisiune. Ele vor fi farul ce te vor calăuzi în venirea de altă dată, spre mine spre a le împlini. Şi atunci vom fi tot aşa: Eu voi fi eu, tu vei fi tu! Spuse de acum vor fi alegere de atunci. Dar legea ce atunci va fi, nu-ţi va da drept de a fi doar parte, vei fi întreg. O întreagă viaţă, o altfel de viaţă, de la început la sfârşit.
Nimic nu se poate schimba. Ai ales lovitura pe la spate. De aceea acum vom pleca nu în aceeaşi lume, ci în două lumi. Una a mea, una a ta. Una ştiută, una neştiută. Fiecare pe drumul ales de fapte. Iar în acel timp mult, fapte au fost atâtea câte trebuiau să fie spre a nu lăsa loc de tăgadă ori de şovăire, spre a nu mai fi de trebuinţă nici o altă faptă, spre răscumpărarea altora... Nimic nu se mai poate schimba, şi nici înapoi nu se poate da. Doar aşa se mai poate acum, după legea Cerurilor.
Evidenţele înşeală... e spusa ce stă pe buzele celor care nicicum nu au avut şi nici nu au încredere în ei. Cum să poţi să vrei să găseşti în mărăcini flori de tei? Spini ţi-a fost dat să găseşti pe câmpul pe care ţi l-au arătat cei cărora le-ai dat putere asupra vieţii tale. Nici măcar n-ai mai avut puterea să recunoşti că ai fost înşelată, nu doar în aşteptări. Dar n-ai putut ascunde decăderea şi te ascunzi de oamenii care avuseseră încredere în tine.
Libertatea alegerii mi-a rămas mie. Şi am ales plecarea înaintea ta. Oricum plecam în două lumi diferite. Voi pleca înainte ca să-ţi rămână timp fără dubii, timp să vezi în formă, fapte şi efecte, răsplata. Să fii pe deplin convinsă că frica e una cu tine, că pietrele azvârlite în mine lovesc şi acum în tine. Şi pe lângă tine se vor zvârcoli acei care ţi-au pus pietrele în mână. Doar aşa, înainte de plecare, vei şti ce însemnătate, pentru totdeauna, au faptele timpului ce l-ai redenumit, imediat ce ai crezut că ţi se cuvine să-ţi calci cuvintele în picioarele ce se duceau să se afunde în mlaştinile pierzaniei.
Acum îţi mai sunt încă pe aproape. Acum mai am acest timp în care se aud noaptea cum vin încet, încet, unii dintre cei plecaţi, înapoi. Tu dormi de teama viselor în care te duci şi te întorci spre porţi ce nu ţi se deschid. Pentru porţile ce le-au deschis alţii pentru tine sau chiar tu împreună cu alţii, porţi pe care ai intrat plătind vamă în rate săptămânale, smulgând din suflet bucăţi ce le aruncai în plăcerea de a privi zbaterea mlaştinei, va urma să plăteşti vama cea mare. O vamă o vei plăti-o fără să te încumeţi să ridici privirea. Şi tu, şi toţi cei ce vor veni în urma ta. Şi a mea, evident, doar că, atunci când vei înţelege legile Cerurilor, vei înţelege rostul meu în tot amalgamul vieţii tale. Eu plec! Îmi permit sa cer, din Cer, dreptul de a arunca o ultimă privire înspre acele ultime zile ale tale. Atunci îţi voi arăta ultimul semn... Acela prin care te voi chema la mine în vremurile revenirii! Semnul ce-l vei căuta din prima clipă a revenirii... Semnul ce nu te va lăsa de nimeni aproape. E doar urmarea alegerii pe care te-ai gândit că poţi cere să fie uitată...
Puţine mai sunt zilele, la fel de puţine precum mai sunt şi nopţile, şi se pot număra fără să se uite numărătoare. Puţine sunt clipele în care ultima zvâcnire să mai risipească negura. E dusă pe sub umbra norilor şi aşezată în valuri care prea târziu vor fi înţelese, atunci când răsăritul soarelui nici la amiază nu va fi decât o părere. Atunci ochii de n-or putea să vadă, se va spune că e noaptea fără de sfârşit. Atunci îţi va fi clipa de plecare spre lumea în care orbecăirea este o realitate. Nu-ţi mai fi frică de vise. Stai trează şi întreabă-i, pe cei ce vin, cum e pe acolo. E bine să ştii dinainte. Eu voi fi plecat, pe mine nu vei putea să mă întrebi.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: