Despre sfârşitul lumilor, la gura sobei, s-au spus, dintotdeauna, poveşti copiilor. Erau poveşti despre oameni, cu oameni şi cu făpturi venite din Înalturi luminoase şi Adâncuri întunecate. Copii le ascultau, unii înfricoşaţi, alţii interesaţi. Povestitorii, deloc învăţaţi în ale tainelor, ştiau, din frica sau interesul copiilor, cum vor creşte şi cum vor trăi acei copii când vor fi la vreme de fapte ale lor. Despre cei care vor muri, despre cei care vor omorî sau despre cei care doar vor pleca, mulţi dintre ei ştiau. Nu erau învăţaţi în ale tainelor, povestitorii, ei erau cunoscătorii tainelor, veniţi spre a veghea la mersul lumii în lumina Legii. Copiii înfricoşaţi, când ajungeau să pună mâna pe săbiile scurtătoare de cap, pe ei îi căutau, şi omorându-i îşi arătau priceperea la sfârşitul uceniciei în şcolile acelor oameni tainici, adunaţi pe tăcute, învăţaţi la miez de noapte, cum pot fi dumnezei împotriva lui Dumnezeu cel Prea Înalt, singurul îzbăvitor al oamenilor ce-şi trăiau viaţa sub cumpăna alegerilor ce-i puteau face să uite faptele trecutului, sau înainte mergători, desluşitori de taine şi învăţători pentru cei care nu-şi puneau alegerile înaintea pornirilor.
Cei ce ştiau să spună poveştile fără a le fi auzit, fără a le fi învăţat vreodată pe undeva, erau cei veniţi sub un stindard, şi acel stindard l-au purtat mereu. Erau cei ce nu amestecau trăirile cu judecăţile, acei care ştiau că judecăţile sunt date pentru fapte şi nu pentru om. Aveau curajul acestei lumi să îi spună că omul este păcătos prin faptul că de nu ţine seama de Lege, poate face păcate. Păcătos este omul din prima clipă a venirii şi până în ultima clipă a vieţuirii. În Ceruri chiar şi cel care nu a făcut păcate este trimis la judecată, căci toţi oamenii sunt egali. Toţi se nasc păcătoşi, altfel nu s-ar naşte. Nu li s-a dat oamenilor să ştie păcatul, aceasta fiind taina cea mai mare. Oamenii au căutat găselniţe pentru a spune altora despre acest păcat. Aşa s-au făcut nedemni şi făcători de păcat, vorbind despre naşterea din fapt de păcat. De frica de ei înşişi unii oameni s-a numit, şi încă se numesc, născuţi din păcat în loc de a se numi născuţi în păcat.
Cel Dintâiul Mare Preot, unicul coborât, a venit să lase omului Legea spre a o respecta. Şi, după plecarea, ca şi venirea, neînţeles lumească a Lui, au venit povestitorii. Veneau să spună povestea, de câte ori se găseau unii oameni să se facă povestitori şi să strâmbe rânduiala. Legea se păstra în vorbe pe care doar nelegiuiţii o schimbau. Şi aveau pe atunci oamenii viaţă lungă şi timp de a arăta că nu se vor mai presus de Lege. N-aveau pe atunci conducători ci îşi alegeau pe unul dintre ei să vorbească şi în numele lor. Neamurilor care nu se puteau înţelege şi îşi vroiau pe cineva care să îi conducă, din locurile în care Dumnezeu se cobora pe Pământ, li se trimiteau conducători drepţi şi înţelepţi.
Nici unui povestitor nu îi era dat să cunoască toate tainele. Ştia despre toate, atât cât trebuia să ştie. Taina pe care oamenii căutau să o cunoască, făptuind fapte pe care Legea nu le îngăduia, o cunoştea, şi venea să o facă simţită iarăşi omului. Şi o făcea trăind, fără a-şi negocia trăirile, făcându-şi paşii vieţii liberi şi nu după reguli de la alţii luate. De multe ori, oamenii, prin legile pe care ei şi le făceau, în contra Legii vieţii, i-au judecat, i-au condamnat, i-au omorât. Oamenii judecau omul şi nu faptele sale. Oamenilor nu le erau pe plac cei care îşi aveau stindard pe care nu-l plecau doar pentru că ei voiau să-l plece.
Li s-a lăsat mai puţin timp oamenilor spre a trăi, fiindcă ajunseseră să-şi omoare singuri Dumnezeirea, omorând ceea ce dat ar fi fost să moară când era scris. Veniseră printre ei mulţi, odată cu venirea unora din Ceruri. Ei veniseră să cerceteze lumea şi prin împreunarea cu ea să îndrepte urâciunea care se cuibărea, pe nesimţite pentru oameni, între ei. Şi mai veniseră să vadă care dintre oameni aleg să fie cu ei, să nu se teamă de Înălţimea pe care o aveau, să vadă pe cei care preferau nimicnicia şi se dedau la faptele celorlalţi care, văzând venirea celor de Sus, şi-au trimis pe cei mai făţarnici dintre ei spre a încurca pe om, cel care n-avea cum să-i recunoască dar ştiau ca cine se aseamănă se adună.
Şi s-a văzut că omul e greu păstrător de lege, chiar după ce lumea a fost spălată. N-au trecut prea multe vieţi şi aceleaşi vechi nelegiuiri au învăţat oamenii de la cei potrivnici Legii. Şi iar s-a scurtat timpul omului, căci de nu se scurta, prea multele rele ce le putea face, coborâtoare pe multe alte vieţi i-ar fi fost. Şi s-a dat să fie războaie, pentru cercetarea gândului omului dar şi spre scurtarea timpului celor mai greşitori dintre toţi, cei care prin puterea trupului său nu doar omora, dar împingea spre calea pierzaniei alte suflete ce nu-şi aveau menire de împăcătuire. Şi tocmai de aceea timpul bărbaţilor este mai mic decât al femeilor. El împingea femeia spre păcat şi, chiar dacă nu o împingea, îi dă apă la moară să păcătuiască fără ştiinţă. Dreptul de a o opri nu-l avea, dar avea putinţa de a o face. Doar că ştiindu-se mai aproape de Ceruri, credea că lui mai degrabă îi este iertat păcatul. Cei cunoscători de taine i-au învăţat despre păcătuirea lor, dar mândria puterii i-a orbit. Nici azi nu este altfel pe Pământ. Şi le dă curaj chiar cei ce se zic pe ei cunoscători de taine, obligând la legarea pe viaţă, fără a cerceta cu de-amănuntul de e trebuinţă să fie făcută. Şi de ştiut e bine să se ştie că mai mare păcat îşi face cel ce, ştiindu-se mai aproape de Ceruri, se încrede în apropierea-i şi faptele le face cu mândrie prostească.
Oricâţi veghetori, vestitori şi povestitori au trecut prin lume, şi alungaţi, ocărâţi sau omorâţi au fost, oricât, prin prooroci, începând cu cel dintâiul ce chiar din ghearele cele mai sălbatice şi puternice a scăpat, oamenii repede uitau şi o luau de la capăt... Începeau să fure oul şi-ajungeau să fure boul... Închinare făceau omului şi chiar după moarte o făceau spre chipul său cioplit în piatră. Iar cei care purtau cu ei semnele întunericului, adunau bogăţiile spre a-şi plăti cioplirea chipului care să rămână de închinare oamenilor ce credeau că bogăţia, ce-i făcea pe unii să se vadă pe Pământ ajunşi în Ceruri, era scop de trai în afara Legii. Se dădea omul pe sine, îşi vindea copiii, îşi omora semenii, şi se făceau războaie pentru că râvna spre ceea ce al altuia era, nu avea oprelişte. Aşa s-a făcut că boli i-au cuprins pe oameni şi suferinţa se nemărginea.
Şi tot mai mulţi dintre cei păstrători de taine mureau, puşi în lanţuri de cei care se făceau şi se numeau între ei, cunoscători şi păstrători de taine. Atunci, ca întoteauna, atunci ca şi acum... pe Pământ, sub Soare, nimic nu e nou...
Din căderi în căderi, din decăderi în decăderi se ducea traiul lumii. Nimeni nu mai era egal cu nimeni, nimeni nu se mai îngrijea de viaţă, viaţa era doar luptă şi doar circ. Stăpânii se credeau pe vecie stăpânitori iar gloata n-avea timp să-şi mai amintească de poveştile de demult, ce aveau deja izul nemuririi. Nici măcar timpului nu-i mai dădeau importanţă şi, de ar fi fost după cei care dădeau ordine trebuiau să cultive pământul înainte de a recolta ceea ce puseseră în el cu ani în urmă. Şi erau vremurile când vitejii unei armate ajungeau peste noapte luptători în Circurile morţii pentru a-i distra pe cei care se mulţumeau să râdă de durerea şi moartea altora. Ajunseseră mai mari stăpânitori cei ce aveau înţelegere pecetluită cu sufletul urmaşilor şi stricaseră nu doar legile oamenilor, stricaseră Legea vieţii, cea păzită pe Pământ de cei ce urcau în Ceruri şi veneau din Ceruri. Doar câteva neamuri şi o mai ţineau şi chiar şi acolo cuţite se înfigeau prin spate în cei ce se arătau neclintiţi încrezători şi crezători în ea. Au pierit copii, femei, bărbaţi de rând, dar şi regi ori preoţi de la Dumnezeu lăsaţi, acei veghetori ce ştiau taine de care cei din întunericuri se fereau dari ar fi vrut să le ştie.
- contiunuare în Înainte de plecare, vestitor [2] -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu