- continuare din Înainte de plecare, vestitor [4] -
Nou a fost dintotdeauna ceea ce urma să vină. Şi dintotdeauna de ceea ce urma i-a fost omului frică. Învăţat sau neînvăţat, gândind sau negândind, ştiindu-se cu neputinţă de a sta drept în faţa ispitelor, de a lua în piept greul, nefiind omorâtor de fiinţă, dar fiind ucigaş de suflete, dar şi doritor de lumeşti nelegiuite desfătări şi avuţii, frică îi era omului că nu va fi aşa cum el are vrerea. Şi uneori era atât de mare că voia să cerceteze şi să cunoască nu doar viitorul zilei de mâine, ci viitorul anilor, până la sfîrşitul zilelor. Crezând el că de le va şti, va putea să schimbe ceva, a tot căutat să înveţe alte învăţături, având speranţa că totuşi ceva din vechea şi întâia Lege, nu este chiar de neocolit. Iar cei ce s-au îmbăţoşat prin scrierile lor, i-au da omului speranţe deşarte, aruncându-l în pustietatea necredinţei în el, ca parte din întregul Cerurilor.
Dar îţi spun eu, omule, că nu ţi-ai dori să mai ştii de-ar fi să îţi fie dat să ştii. Nu ţi-ar fi nici de folos, nici spre linişte. Şi te-ai pierde de tine, şi te-ai pierde pe tine, că eşti fără de curaj, oricât ţi-ai tot spune ţie că eşti curajos, aşa cum eşti învăţat în cărţi. De-ai avea curaj, n-ai mai citi bazaconii prin stele, smintindu-te după vorba oricui. Şi nu ţi-ai mai cheltui agoniseala muncii să plăteşti pe cei ce-ţi împuiază capul cu cele de nefăcut. Îţi vor spune toţi de puterea gândului tău, dar e vreunul să-ţi spună că te poţi împuternici spre bine ori spre rău, după cum ţi-i sufletul? Îţi spun să-ţi ai înainte de toate grija înspre sufletul tău, abia mai apoi, de te vei simţi curat şi luminat, să cauţi a învăţa cum să te pui pe tine în faţa răului ce pe alţii îi doboară şi să îi îndrepţi şi pe ei de lumeşti sau sufleteşti boli. Te te vei gândi la bani, la faimă, la laudă, la orice folos, nici pe ei n-ai să-i vindeci, nici tu casă în Cer nu-ţi vei avea. Iar de curaj prin sforţarea gândului de-ţi vei face, ţi-ar fi curajul armă împotriva ta, dar inima ţi-ar crăpa când te vei crede stăpân cu totul pe tine.
Pe drum ce se-nfundă niciunde nu se-ajunge. Pe drum de pieire, uşor se merge. La învierea fiecărui om, după cum a făcut altădată, ştie ce-i va fi viaţa. Dar ascultând de cei care rostesc vorbele, ajunge să uite. Şi învăţând vorba, se sluţeşte omul. Iar când începe să înţeleagă cu totul înţelege spusele celorlalţi, începe să slăbească în credinţa ce şi-o avea în el. Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin credinţă, cei din vechime au dat buna lor mărturie, ştiind că prin credinţă s-au întemeiat veacurile din Cuvântul cel dintâi, de s-au făcut din nimic cele ce se văd. Învăţătorii cei noi, i-au alungat pe oameni din credinţă, spunându-le să ştie ca să poată să creadă, făcându-i să se creadă privitori spre Ce-ruri din sus în jos. Căci poate oare să ştie cel ce nu crede? La ce să se uite când întâia oară vede vârful muntelui? De nu crede că e înalt va voi să urce pe el, ori cumva se va gândi că-i asemenea unui bolovan pe care să-l strivească sub pasul său?
Chiar despre mine fac acum mărturie, chiar dacă ştiu că, după legile de la oamenii ce-au schimbat legea venite, cuvinte rele veţi spune! Dar chiar dacă eu mărturisesc despre mine însumi, mărturia Mea este adevărată, fiindcă ştiu de unde am ve-nit şi unde mă duc. Nimeni altcineva nu ştie cu adevărat de unde vin, nici unde mă duc. Am venit în această lume ca să dau mărturie pentru adevăr şi tocmai despre mine trebuie să mărturisesc întru început. Că şi drumul meu n-a fost aşa cum e acum, că şi eu m-am îndoit de cele ce credeam şi că am încercat învăţături pe care unii le ţin ca motiv de slavă şi mândrie. Şi despre ceea ce vorbesc ştiu, şi despre cele ce le spun cunosc. Auzitele nu le spun eu altora, le las celor ce mi le-au spus să le spună, fiindcă doar ei ştiu dacă sunt sau nu adevărate.
Dau azi credinţei înţeles tocmai pentru că ştiu că degeaba spuneam eu altceva. Nimic n-aş fi învăţat, nimic n-aş fi căutat, nimic n-aş fi cercetat, de nu aveam credinţa că voi putea să ştiu, că voi găsi, că voi descoperi ceva. Iar acel ceva nu venea din ceea ce eram, eu, omu, căci nimic nu fusesem, omeneşte vorbind. Fusesem copilul ce joaca o lăsase spre a descoperi ceea ce făcuseră cei mari, chiar dacă ei nu înţelegeau cum eu înţeleg făcutele lor. Iar mai apoi am cotrobăit prin cotloanele ştiinţei, ca să găsesc ceea ce ştiam că trebuie să găsesc. Şi-am zis că nu cred, dar cercetarea mai îndeaproape m-a dus înapoi la spusa mea, ca să nu mai am motiv să mă îndoiesc. De nu credeţi de toate câte le-am făcut, vă înţeleg, frică vă este că poate cineva să vă întreacă. Dar nu-mi stă gândul mie acolo, eu ştiu că dacă e dat să fac, fac, dacă nu e dat, nu fac. Şi pentru voi e la fel. Dacă eu nu reuşesc şi reuşiti voi, mă bucur că aşa vă este dat. Dacă eu reuşesc şi nu reuşiţi voi, nu vă întristaţi, nu pizmuiţi, fiecare are datul lui.
Şi pe cele ce noii învăţători, cei cu suflet de năpârcă, le spun către oameni, că sunt de folos şi trebuinţă, pentru cercetarea şi aflarea adevăratului viitor, a adevărului despre fapte, le-am încercat şi le-am făcut. Şi nu pot acum să nu mărturisesc păcatul de a avea încredere mai multă în ele decât în mine. Dar şi atunci, eu, cel ce-l numeau ei neştiutor, tot le spunea că uneltele lor nu lucrează singure, lucrează prin om şi prin mâna omului. Căci văzut-a cineva ace de ceasornic ce se mişcă fără să aibă în spate ceva care să tragă de ele? Şi cine poate să spună că atunci când vrea să afle ceva despre ceea ce va face, a rămas fără nici un gând până ce i-a venit răspunsul printr-un mesager ce s-a aşezat în vârf de ac? Sau chiar omul poate avea timp de pierdut să se caute prin buzunare pentru a căuta pe cel ce-i va spune dacă bolovanul ce se prăvale peste el îl va strivi sau nu? Şi, ca să fie mai bine crezuţi, spun unii că şi voia lui Dumnezeu poate să fie ştiută pe aceeaşi cale, prin acelaşi mesager.
Mărturie-mi sunt că mie mi-am greşit, uitând de mine şi de credinţa mea, şi de simţirea mea. Multe îmi sunt date să le ştiu vorbind decât făcând cele ce, de unii sau de alţii, sunt cunoaşteri vândute pe bani grei. Unde trebuie înfipte roţile ceasornicelor cele mici, doar cu ochiul ceasornicarul nu poate să vadă. Aşa să ştie şi omul. Că poate de-i trebuie să fie mai aproape, să vadă mai de aproape, ceva să folosească. Dar făcând asta, încrederea să nu fie în ceea ce îi este cu folos, ci în ceea ce este el şi ceea ce îi este dat lui.
Şi-am cercetat ca să cred şi să nu-mi spun mie, chiar dacă mă vor copleşi clevetitorii, că m-am pierdut de mine, că m-am pierdut de lume. Mai mulţi sau mai puţini, ca pentru fiecare, vor fi, şi-şi vor atrage răsplata minciunilor pe care, spre a fi ei lăudaţi, sau doar pentru a schimba rostul celor care, să-mi fie iertat, dar ca ei sunt, de-şi apleacă urechea spre ei. Am cunoscut, cercetând, că unul este adevărul şi tocmai fiind unul, mulţi îl vor făcut pierdut, ca să nu li se piardă lor puterea. Şi tocmai aceia despre care s-a spus că ştiau cu mult mai mult decât credeau, erau cu cea mai înaltă credinţă. Doar că oamenii vor o credinţă mare arătată, căci nu pot înţelege înalta credinţă.
S-ar vrea omul şi pe cal şi în căruţă. Şi se vrea pe cal spre a putea să vadă ce urmează a fi drumul, dar s-ar vrea să stea în căruţă comod, şi să poată dormi când vrea să doarmă. Dar de la Cer la Pământ este cale lungă, cum nu poate să fie hoţul popă şi n-ar trebui să fie popa hoţ. Căci celui ce îi este să facă drumul pe cal, totul va şti dinainte, dar uşor nu-i este. Cel ce vrea să îi fie uşor, nu-şi poate avea dinainte văzutul. Dar de ispită şi amăgire nicicând n-a scăpat omul. S-a ajuns acum, mai mult decât atunci, să se vrea ştiut viitorul şi n-au stat pe gânduri ispititorii să îi sporească omului dorinţa de a se minţi. Şi aşa unii s-au decăzut, stricându-se pe ei, stricând pe alţii, dar şi lăsând în suferinţă sau în moarte pe cei cărora le era dat să le fie de ajutor sau chiar salvatori. Acesta-i binele ce acum domneşte în lume, un bine dictat de gânduri, de mândrie şi de minciună. E binele celor ce azi azi iubesc şi ştiu ce trebuie să facă iar mâine întorc spatele şi pun tăcerea ca paravan pentru a nu recunoaşte că sunt plini de vorbe dar în fapte fug precum cel necurat când simte mirosul de tămâie.
- continuare în Înainte de plecare, vestitor [6] -
2 comentarii:
,,Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Cine crede in Mine, din inima lui vor curge rauri de apa vie, cum zice Scriptura'', a fost asa atunci, a ramas asa atat pentru invataturile lasate de El pentru noi, cat si prin cele transmise prin preotii Sai.
Esti canalul prin care Dumnezeu ne transmite atat de multe, multumim Lui DUMNEZEU, multumim tie DANIEL-DUMITRU DARIE.
Dar inainte, sau dupa toate astea esti om, si noi te iubim ca esti acum pe pamant cu noi si avem sansa de a invata atat de multe de la tine.
Trimiteți un comentariu