Întru totul, încontinuu

Mi-a spus cineva că sunt om pierdut pentru această lume... Şi pentru că nu am vrut să-i iau vorbele aşa cum şi le dorea, ca îndem spre fapte care să mă ducă în afara lumii, s-a înfuriat. Nu aveam nici un motiv să mă umplu de veninul vorbelor, căci ştiam trăirea de care mă făcusem vinovat în faţa lui: îmi luasem, fără teamă, dreptul de a iubi. Şi, pe lângă asta, nu mă lăsasem convins ne necesitatea cătuşelor la mâini, lanţurilor la picioare, pumnului în gură şi tăierea aripilor spre a nu mai exista nici privirea, nici gândul ridicate înspre înalturile luminoase şi senine.

* * * * * *

Acum, în această lume, trecând prin focul ce a trezit în noi toate amintirile, nici nu ne mai punem întrebări despre, cândva, greu de înţeles înţelegerea a ceea ce fusese călcat în picioare de legi făcute de cei ce erau capabili să mai aibă forţă trăirilor şi puterea faptelor. Azi scriu privind dincolo de ceea ce va fi, iar înţelesurie abia de se pot imagina, se pot crede doar de cei care încă de azi sunt trăitori ai zilelor de mâine, iar de vrut să fie aşa, puţini, acum, când stânga este numită stânga doar pentru că toţi o numesc aşa şi dreapta pentru că nu este stânga, doar cei care nu se mai tem de pro-priile gânduri, le vor sau le lasă voite.

Pământul se schimbă, chiar tu simţi schimbarea, şi simţi în trăire, că fi-va altfel. Te-apropii, te-apropii, şi nu-ţi dai de ştire, că-ţi porţi în simţire menirea ce-o ai, şi-mi spui despre-ntregul ce face minuni. Trecut-ai prin focul ce-a fost dat să ardă finaluri de care atunci nu ştiai, crezând trebuinţa de-a duce spre moarte, o viaţă în sensul lumeştilor legi. Dar azi, fără veste, îţi afli menirea, de-a fi pasul urmei ce fi-va urmat, de-acei ce văd zorii nu-n zorii de ziuă, ci-n clipa când visul se lasă ştiut. Eşti tu cea de astăzi, aceeaşi, ce mâine, va fi fără teamă, ştiind ce-a mai fost, în timpuri de care vorbim cu sfială, ştiind ce va fi.

Atunci era iarnă, altfel pe de-a-ntregul, şi vezi vine iarna, ce nu ştim ce e. Mai totul e altfel, chiar cerul se plânge, că abia se ţine, deasupra de nori, că norii grămadă sunt grei, tot mai grei, şi vor să se lase, cu totul să cadă, în apele care sunt reazem de mal. Acum te readuci pe tine în tine, adunându-te din gândurile vieţii de zi cu zi, ca să poţi, mâine, ceea ce azi deja în tine este nu hotărâre, ci îndemn lăuntric de privire înspre înalturi înseninate, şi fără zăbavă drum de reîntregire în firesc.

Fără de tine n-ar fi adevărul întreg şi fără paşii firescului nu s-ar putea reîntregi. Cu încă privirea spre lumea aceasta, dai paşilor măsura în care să nu-ţi mai laşi teama să-ţi stea cumva în cale. Ţi-ai lăsat până acum zilele în mâna vieţii şi nopţile în seama singurătăţii, crezând că vorbe, de alţii des rostite, şi ţie îţi pot fi haină ce te va păzi de gerul năpraznic ce alungă spre îndepărtare tot ceea ce-ar reda căldurii puterea de a aprinde candela speranţei. Dar viaţa îşi regăseşte drum întregitor, neascultătoare de porunci ce îi opun sensuri care sunt mai mult împotrivă-i, decât sprijinitoare.

* * * * * *

Rupt de adevăr, de multe ori, este înţelesul pe care oamenii, încercând să facă adevărul mai adevărat decât poate fi. Fără ştiinţă, ori pentru a arăta omului că face bine ceva ce el gândeşte că e bine, lasă ca cel ce aude ce i se rosteşte să facă din cuvânt cap de pod spre o frântură de lume în care crede că poate să fie ceea ce a înţeles, mai mult sau mai puţin aproape de ceea ce poate cu adevărat să fie. Iar uneori aproape, poate fi nedesluşit separat de adevăr, dar are ceva ce nu-l lasă să fie adevăr. Iar ceea ce nu e întreg cu totul nu poate fi, nu poate dăinui, pe om îl lasă pradă mândriei prin minciuna către sine şi laudă către alţii. Cei învăţaţi la scoli cu ştiinţă, uită că vorbesc oamenilor, oameni care au reguli şi prin regulile lor fac din cuvânt faptă. Şi ajung, alături de făptaşi, stricători ai lor şi făcători de rău altora.

Chiar şi atunci când vor veni înţelesurile să se facă de la sine cunoscute, rămăşiţele ce-au scăpat de focurile trecerii din va fi în este încă vor trage spre a nu se uita a fost. Doar că puţini rămânând, motivele care azi lasă întâmplării să dea culoare ce nu poate fi altfel văzută de nimeni, vor fi motive de poveste a celor ce ne vor urma dincolo de noi, poate chiar nouă când ne vom face iarăşi de treabă în casa plină de adevărurile ce-au schimbat-o, cutremurând-o, din ziduri şi până pe creste de acoperiş.

Tot mai mult, tot mai des, oricine, dă, sensurilurilor proprii lui, mărime şi universalitate, şi judecata, de care mereu aminteşte altora, îi este căpătâi. Şi aşa trăieste în lume, pe care nu mai poate să o vadă decât în ideile lui şi a celor ca el, nicicum mai mult decât atât, nicicum alfel, niciodată complicată ci doar simplă, dar şi simplul fiind o proprie măsură. Iar tot ce nu e asemenea, nu e altfel ci pierdut.

De la început, de la prima venire aici, sunt chiar pierdut de o lume. Am venit aici unde totul există ca întreg doar când nu e de unul singur. Lumină şi întuneric la un loc, dă măsură de timp, frigul şi căldura face pământul roditor, numai ud de e, ori doar uscat de e, rodul pământului nu e deplin, de cele mai multe ori nu e. Ca să se facă drum drept, munţii se coboară singuri la vale, iar golurile niciodată nu stau goale ci se umplu. Dacă în pământ e gol, pământul de deasupra totdeauna se prăbuşeşte, aşa cum apa nu poate să stea pe creastă de munte. Legea ce aici e dintotdeauna, dintotdeauna am ştiut-o şi nu m-am temut, ştiind că am să vin pentru a pleca mai bogat şi nu mai sărac, pentru a pleca cu rost împlinit, nu cu rost uitat. Dar acum, când mulţi numesc rătăcirea şi pierderea de sine lege, altele sunt arătate omului, şi cele vechi ascunse, iar întregul i se spune că trebuie să fie mai mic, ca să poată să fie uşor ca fulgul. Şi omul, la el vieţuitorul gândindu-se, uşor se lasă dus, de nu ţine de toate cont, şi crede minciuna frumos pusă în poleială. Aşa a ajuns lumea Pământului, potrivnică Lumii Pământului, uitând că fulgul este mai uşor dus de vânt, înspre oriunde, chiar şi în spre nicăieri.

* * * * * *

Te-ai luminat, scăpându-ţi trăirile de cei care voiau să te lumineze. Şi-ai regăsit aşa, clipa de a ne te mai risipi pe tine, şi a nu mai risipi bruma de timp ce a mai rămas, căutând să te înalţi, privind spre înălţimi. Nici un fulg nu se înalţă dacă ceva nu-l ridică, nu-l împinge de jos în sus. Iar fulgul nu se poate pe sine împinge. Aici s-a rupt firul celor ce împrăştie cu lumina care să stea deasupra celor care vor lumină, fără să-i aducă şi pe ei a fi în Lumină. Ceea ce nu poate unul, oricare din doi, pe Pământ sigur poate poate acel unu care întregit din doi. Unul se înalţă împins de celălalt iar cel ce s-a înalţăat îl trage în sus pe cel care l-a împins. Şi aşa mereu până tot mai sus, atât cât e dat să fie, timp cum se numeşte acum acest dat. Nu unde, nu până unde, ci cât!

Te-ntorci dinspre îndepărtare spre aproape, reînvăţându-te să fii ceea ce eşti. Eu sunt, tu eşti. E timpul lui Eu sunt, spus ca întru totul, deodată. Iar cei ce spre neîntreg îi împing pe cei ce întregire îşi caută, blestem de faptă şi blestem de vorbă urâtă îşi pune pe ei înşişi. Iertare nu-şi au căci nu pot ei înşişi să se ierte. Eu scriu cuvântul şi le întăresc dorinţa de a se şti pierduţi în negura blestemului, ca pedeapsă a nelegiuirii lor.