La câte am adunat, nu ştiu dacă voi avea vreodată timp să ţi le povestesc pe toate. Nu îmi este de mirare că vrei să ştii, nici nu mă întreb de ce ţi le-aş spune pe toate. După judecata lumii ar fi absurd, ar fi nefiresc. Dar eu, tu, amândoi, ne-am pus această lume în cap nevoind să stăm în haine croite după tiparele lor. E greu să ne închipuim că putem şi ca toţi ceilalţi, şi e de-a dreptul imposibil să ne obligăm, pe noi şi între noi, să arătăm şi să fim altfel. Aşa că, măcar dintr-atât ştii de ce şi absurdul şi nefirescul nu mă poate face nici tăcut, nici să caut să fac o poveste cu adevăruri îndreptate după cum poate să-mi fie mai bine.
Opreşte-mi tăcerea înainte de a se înrădăcina în felul de a privi în jur! Tu poţi, nu pot să spun că mai sunt prea mulţi cei care ar putea să o facă. Am ajuns acum să lupt nu împotrivă-i, ci să lupt cu ea, să mă răzvrătesc împotriva ei. Şi-a luat dreptul, sau cine ştie cine o va fi împuternicit să îmi ceară să-mi fie alături, să-mi fie la toate părtaşă, de nedespărţit, într-un fel pe care acum, tu, de-acolo din depărtări, cauţi să îi dai, cât de cât, un înţeles. Alţii i-au căutat motive şi aşa s-au dat de partea ei. Tu, întrebându-mă, mi-ai întins o mână şi-ai mângâiat rana ce doar eu ştiu cât de tare doare, mai ales în zori de zi.
Răspunsuri la-ntrebări, dacă mi le pui, le vei avea. Şi tu trebuie să le pui, ca aşa să mă rup şi eu de tăcere. De prea multele ori în care am tot povestit, chiar şi cuvintele, în care faptele îşi lăsau nu doar formele şi conţinuturile, ci chiar şi motivele, chiar şi puterea cu care se încredinţau prezentului lor şi viitorului făptaşilor, au ajuns din ce în ce mai searbede, ca o înşiruire de semne care pot cumva fi auzite. Pentru că erau doar auzite, fiind deja, uneori înainte de a se ordona în gând, puse pe tipar şi condamnate şi ele la a fi răspuns la un simplu exerciţiu de rutină, bun simţ şi demonstrare a înţelegerii omului prin execuţie, fără drept de recurs.
Eu, despre mine... Cu ce oare ar trebui să încep, fără să aştept întrebările tale? Mai toţi mi-au cerut să încep cu începutul, încercând să de-a prezentului motive. Până mai ieri le-am povestit pe toate, deşi îi priveam curios, aşteptând să aud vorbele de dus şi întors prin viaţa mea, vorbe care dădeau prezentului toate culorile, chiar uneori era ca spuma laptelui alteori ca întunericul minelor de cărbuni, că de luam întregul spuselor lor nu încăpea în nici un fel în tiparul faptelor mele. Şi făceau din trecut puşca ce avea glonţul pe ţeavă. Tu însă ai întrebat despre prezent, singurul care spune ceea ce e adevărat. De-aceea-ţi pot vorbi, de-aceea cu tine, despre mine pot vorbi.
De-aceea, tocmai pentru că ai pus degetul pe rana timpului, cu tine vorbind, nu mai fac nici pe plac, nici temenele, tăcerii. Şi dacă până cândva am tot vorbit, fără să fiu învins, fără să o cred pe ea învingătoare în lupta cu mine, am lăsat-o să înalţe ziduri groase în jurul meu ca, măcar în felul acesta, cei care auzind ce le spun despre oameni răi, despre oameni care se arată blajini, nevinovaţi şi oropsiţi, doar pentru că frânturi de învăţătură şi adevăruri în mai toate părţile lumii le erau crez şi măsură de judecată a mea, fără să vrea să dea piept cu ceea ce eu dau zi de zi, ori m-au judecat, ori m-au luat în derâdere, ori au început să mă sfătuiască... să tac. Aşa m-au convins şi aşa m-am convins că toate întrebările lor sunt doar pentru a se arăta binevoitori şi înţelegători, fără a înţelege totuşi ceva.
Aici, lângă mine, una-două cad sufletele în întuneric, împinse şi trase chiar de cei ce se plâng de neputinţe şi de boli. Şi te tem, se tem de moarte, se teme om de om, se laudă şi se linguşesc pe faţă şi numai cuvinte urâte spun, pe la spate, unii despre alţii. Dar toţi sunt nevinovaţi şi cruci mari, întoarse, fac, ca nu cumva, cineva, să nu le creadă nevinovăţia. Când, pe unul sau pe altul îl întreb despre vorba pe care a spus-o, se dă de ceasul morţii să afle cine mi-a spus şi i-aud cum noaptea, în somn, îi ia pe toţi la întrebări. Crezi că pot să creadă că eu ştiu ce vorbesc ei despre mine, şi le spun aşa cum au spus ei, fără ca cineva să-mi fi spus? Nicidecum, aici toţi cred că ceilalţi sunt ca şi ei, aceleaşi fapte fac, aceleaşi vorbe spun şi aceleaşi putinţe şi neputinţe au.
Nici tu nu ai acum timp să ţi le spun pe toate, nici eu nu am puterea să adun la un loc prea multe şi să le trec prin sita gândurilor, ca să pot să rânduiesc slovele care pot să îţi povestească totul, pe de-a-ntregul. Am să mai scriu, dar ţi le voi povesti eu, într-un curând ce aleargă spre noi fără să respire.
Asta e lumea, acum, pentru mine. Mă simt, în ea, străin... nu-i lumea mea şi nici n-are gând de a-şi face alt orizont privirii altceva decât pasul imediat următor. E lumea în care viitorul se defineşte strict prin a doua zi, iar a trăi prin a da nimicurilor valoare şi plus-valoare. Acum asta-i vremea în care să-i aflu şi, de pot să îi înţeleg, legile atât de aproape de cele ale timpurilor de care nici eu nu-mi aduc aminte. Tu, îmbracă-te în roşu, şi câmpurilor cu maci file simbol. Îmbracă-te în roşu, toamna asta, pentru cei mai mulţi săracă, ţie îţi va fi semn de rod bogat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu