Parcă dintotdeauna, dar şi parcă acum prima dată, îmi este dat să ştiu şi îmi este lăsat să te privesc citindu-ţi slova poveştii pe care o răstălmăceşti în creuzetul sufletului, în care adaugi lacrimi de nimeni ştiute, şi ajunge gând al oamenilor, încercând să-i facă să ştie că trăiesc aceleaşi timpuri cu tine, ca să se poată împăca şi ei cu viaţa şi să caute calea de a-şi convinge viaţa să se împace cu ei, ei cei care-i fac, la repezeală, bulucind cuvinte mari şi ideile altora, un anumit ţel, din trăirile tale sau, pe ascuns, chiar din tine, din ceea ce eşti tu.
Este-atâta larmă şi-atâtea vorbe poţi să auzi în jurul tău... Dacă ţii ochii închişi, dacă uiţi că şi vântul, dar şi ploaia, pot să spargă liniştea munţilor, aşa cum o fac şi şuvoaiele de apă ce îşi încearcă pute-rea cu stâncile care, de nu le-ar sta în cale le-ar lăsa să-şi facă de cap şi, în trufia lor ar şiroi muntele întreg, n-ar fi greu să crezi că împrejuru-ţi stau toţi acei care fac larmă, cei care pun laudele să se încolăcească în jurul cuvintelor ca să se rostogolească mai uşor şi, aşa, chiar prelingându-se şi lăsând urme ce dispar sub lumina soarelui, mai uşor să ajungă la tine.
Teama, teama da, îi face pe cei mai mulţi să vorbească. Spusele temerilor, deşi s-ar putea să creadă că se pot mai uşor simţi decât cele dospite în copaia intenţiei, trec, pe drumul vorbelor fireşti de parcă fireşti ar fi. Uneori, împuternicindu-le frica, spre a nu-ţi lăsa timp să le înţelegi, ca să te facă să crezi că sunt cel mai mare adevăr care ţi se spune, ca să te laşi îmbătată ca de mirosul primăverii, fac tumbe, dau din coate şi ţi se bagă în faţă şi îţi atrag mereu privirea, stând tot timpul cu privirea în sus, îşi caută un fel de treabă, ca tu să nu le poţi cumva dibui. În urma lor, cine nu se lasă prins în păienje-nişul lor şi vrea să le vadă drumul, abia când sunt ajunse acolo unde sunt trimise, vede că firescul drumului, care le era mândrie, nu-i decât un simulacru de cărări întortocheate şi înnodate spre a se arăta deplin şi luminos.
Ridică-ţi privirea când auzi că ropotul vorbelor nu se dă oprit până ce nu le dai măcar bineţe. Dacă nu te laşi sedusă de omenescul şi firescul obicei de a le mulţumi, vei putea uşor să vezi cum nu zăbovesc şi vor chema, de-acolo de unde au plecat şi ele, alte vorbe ticluite după învăţăturile celor venite la-nceput, încredinţate fiind că au lovit bine în zidul cetăţii care eşti şi poartă largă şi-a deschis cel care nu se va sfii, chiar dacă va intra ori chiar dacă niciodată nu va păşi peste urmele zidului, să îşi spună sieşi, şi altora să spună, laude despre sine şi despre uşurinţa de care oricine se poate folosi pentru a fi învingător. Şi de va fi aşa, alai de lăudători ţi se va înşira în faţa ochilor, ce vor veni să-ţi fure meşteşugul răstălmăcirii, spre a putea fi înţeleasă, povestea despre om şi trăirile sale.
Unde nu-i cap, picioarele rămân să îndure arsura cărbunilor în-cinşi. Câteodată, prea îndestulate de arsuri, singure merg să se ştie de ape, ori de pământ, ori de amândouă apărate, căci altfel şi de este focul stins, vântul le înteţeşte usturimea. Iar acel cap care atunci când trebuia să vadă unde merge s-a pierdut, dorindu-şi să meargă mai mult decât îi era dat, atunci când s-a-nfricoşat că altcineva, de nu poate fi supus, are un alt cap, care are grijă de tot, de picioare, de trup, şi de omenie, se lasă de picioare dus acolo unde merg ele. Şi cum ele de acolo nu mai vor să iasă, acolo şi el, fără să mai poată face ceva, pe totdeauna rămâne.
Ţi-e gândul spre departe, spre tărâmul cerului senin, acolo unde soarele răspunde tuturor celor care-i dau bineţe. Tu înspre acolo mergi, temătorii spre înapoi, dar ca să nu-şi recunoască teama, se tem că tu poţi să şi ajungi. Ţi-e drumul printre drumuri, drumuri bătătorite şi uscate de paşii lor, cei care una-două o iau la fugă spre acolo, când e să încerce să oprească pe cineva, sau chiar când cred că pot ajunge agăţându-se de cineva, dar stau cu ochii la drumul altora, să vadă dacă nu li-i mai bine şi mai uşor să fie părtaş de o noapte drumurilor altora, convinşi că ştiu drumul şi nu sunt decât binevoitorii care s-au întors, după ce-au cunoscut culmile semeţe ale măreţiei şi recunoaşterii fireşti, a tuturor, nu doar a unora, pentru a fi călăuze, fără vorbe spuse, doar prin fapte arătători ca binevoitori şi dezinteresaţi.
Adevărul e că toată vorbăria e doar treaba ce şi-o fac unii, ca să nu se spună că stau degeaba. Stând ei, degeaba, îşi caută folos ca să tragă foloase şi nimeni să nu le spună că tot ceea ce fac este din interes. De-aceea numai gust de lapte şi de miere îşi vor cuvintele îndrugate. Dar gustul, dacă cineva începe a le lua drept adevărate, chiar dacă paharul, în care sunt cu dărnicie puse, nu e luat drept leac pentru sete, chiar dacă paharul, din care mai că dau pe din afară, nu e băut până la fund, se simte gustul amar, mai amar ca pelinul. Iar faptele şi urmările lor sunt pline de amărăciune. Ca să nu te amărăşti fără motiv, ca să nu-ţi câştigi dreptul sau obligaţia, faţă de tine, de a avea regrete, drumul tău lasă-l pe unde ţi s-au pus paşii să-l meargă, printre drumuri prea bătătorite şi şi dinadins poleite cu lumina împrumutată de la alţii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu