Între adevăr şi dorinţe

La hotarul dintre da şi nu, când se taie cu incertul, ca un bisturiu întreaga certitudine, stau de veghe stihii cărora, neînţelegându-le, oamenii le-au dat un nume care să nu fie definitoriu întru totdeaua. Le-au zis dileme, lăsând viitorului, de parcă aveau puterea de a da poruncă timpului, obligaţia de a le desluşi. Poate tocmai de aceea timpul, neavând de ce să se închine omului, cel care de prea multe ori în viaţă se arăta dornic de a încerca să ştie cât de adâncă poate fi o mlaştină, doar dacă se preferă adevărul, singura şi unica certitudine, dă adevăratul nume, pe totdeauna, acelor stihii...

Eu ţi-am spus, când vorbeam despre răspunsuri şi căutam întrebările care le ţin legate de viaţă, că stai mereu aproape de nicăieri, priveşti mereu spre niciunde şi faptele tot dau târcoale lui nicicum. Şi, tot atunci, vorbind ba despre una, ba despre alta, când nu-ţi împătimeai privirile în amintirea adevărului ce-l aveai, în consens cu tine, de dăruit zi de zi, viitorului, îţi era clar, clar ca lumina zilei cu cer senin, că şi dacă pământul nu se cutremură, se poate să se rupă pasul, câlcând în golul abisului, să nu-şi mai aibă niciodată gând la trecerea pragului sau la al treptelor care să coboare dedesubt de el înălţimile semeţe.

Nu te întreb astăzi, despre tine, despre cei din jurul tău, nimic. Şi nici nu aştept să-mi spui ceva despre tine ori despre ei. Atât de mult ţi-ai îngândurat sufletul că nu mai poţi să-ţi dai nici măcar un răspuns care să nu se termine cu o întrebare, ce, imediat îl face să se arate mai încurcat decât înainte de a se contura întrebarea căreia ţi se părea că i-ai găsit răspunsul. Şi din acest haos, în care te-ai împins singură, crezându-ţi răbufnirile ca stare a unui firesc prin care îţi este definită existenţa, crezându-ţi dorinţele lumeşti ca fiind semn al Cerurilor în care îţi doreai să te ştii ajunsă şi pe care, printr-un ochi de cer, le zăreai porţile întredeschise. Cât încă mai ştiai şi încă mai spuneai că poţi, de pe scară, să cazi, cât încă mai ştiai şi spuneai şi cum, şi de ce, nu te ruşinai să spui adevărul, nu te ruşinai să priveşti în faţă pe cei care se fereau să-ţi dea crezare, poţi să alegi ceea ce vrei să îmi spui...

Undeva, într-un timp al încrederii fără limite în izbândă, la una din vămile trecerilor tale, tot mai dese, între tărâmul în care “da nu se teme să se ştie rostit şi tărâmul în care oricum şi oricând, “nu” se ţine scai de orice, când te-a cuprins teama de îngheţ pe crestele semeţe, simţind prima rafală a vântului care-ţi încerca puterea de a fi şi a rămâne ceea ce îţi spusesei că vei fi, ţi s-a părut mai uşor să cobori în adăpostul vorbelor prinse, în fugă, de coadă, şi purtate ca blazon de cei cărora li se pare că numele nu spune nimic de nu-i împreunat cu ceva ce dă înţeles, chiar dacă, rostit pe îndelete nu-şi poate găsi nici un rost. Dar, ceea ce tu ai vrut să fie doar un răgaz ca să poţi să-ţi simţi bătăile inimii în fiecare noapte şi să poţi vorbi măcar dimineaţa, sau măcar seara, cu îngerii, s-a potrivit precum se potrivesc vorbele de-acasă cu cele din târg şi, rostogolindu-te, abia pe fundul prăpastiei ţi-ai dat seama că, doar minţindu-te şi minţind, mai poţi să crezi că vezi lumina şi nu umbrele ce duc în mână făclii de trebuinţă în grotele întunecate ale adâncurilor reci, mult mai reci decât le ştiai tu, din visele tale.

Ţi-era, şi îţi spuneam tot mai des în ulţimul timp, greu şi, parcă, de la o clipă la alta, îţi aveai o altă părere despre ceea ce gândeau, vorbeau şi făceau cei din jurul tău. Ba, chiar mai mult, tu vorbeai despre adevăr şi tot tu făceai împotriva adevărului pe care abia îl rostisei. Erai deja departe de “da” şi de “nu”, rămăsesei doar cu amintirea lor, şi te foloseai de ele când te priveai în oglindă, ca să te convingi că încă erai tu. Dar oglinda nu-ţi mai arăta şi faptele tale, pentru că tu nu mai aveai dorinţa de a le cântări, aflându-le. Nu mai ştiai decât că îţi urmai dorinţa de a avea ceea ce nu aveai şi, ştiind că nu ai, îţi spuneai că ai şi începusei să mergi pe drum doar ca să ai de unde aduna pietre pe care să le arunci în cei ce aveau curajul să spună faţă de tine, sau să îţi spună în faţă, că ei nu văd avuţia ce crezi că o ai.

Acum, pe lângă tine, se aude cum fluieră vântul. Şi se mai aude că-ţi întrebi curajul dacă poate să-ţi învingă ruşinea pentru gândul rău şi vorbele aruncate când îţi doreai ca cineva să fie în locul altcuiva şi să vrea, şi acel altcineva să fie cu adevărat cineva, măcar când este în faţa ta. Şi dai târcoale când nu dormi, şi stai, tăcută, în vis, la poarta pe care o găseai, cândva, larg, deschisă. Nu-ţi dă pace ultima fărâmă de mândrie fără sens, mândria de a te crede încă păstrătoarea cheii de la poarta împlinirii, mândria care-şi doreşte să-i audă, pe nevinovaţi şi pe cei nefăptuitori, cerându-şi iertare pentru că ţi-ai vărsat mânia pe neputinţele care te-au făcut să alegi între adevăr şi dorinţe. Acum ştii ce a urmat, dar va urma şi lupta cea mare... Abia atunci vei înţelege ceea ce acum trebuia să înţelegi: dorinţele, după ce-şi fac de cap dispar, adevărul este acelaşi totdeauna şi pentru totdeauna, acum, în viaţa aceasta trecătoare şi oricând în viaţa cea fără de sfârşit.