joi, 23 mai 2013

Înainte de plecare vestitor [10]

Din timpuri vechi venind, spre timpuri noi trebuie să merg, la fel ca oricine, aşa cum toţi ar trebui să meargă. Vremurile vechi le-am trăit, le ştiu, vremuri noi trebuie să ştiu, trăindu-le. Acum, aici, nici cele vechi nu mai sunt, nici de cele noi nu se poate vorbi. În această lume nici orizonturile cerului nu-şi mai află rostul, nemaifiind semn de început răsăritul şi semn de sfârşit apusul, ceasurile oamenilor nu se mai potrivesc nici timpului, nici absolutului în care haosul este o ordine deplină. Iar oamenii fac şi desfac legi după bunul plac, uitând să spună că cele vechi nu mai sunt bune, uitând chiar cei ce le fac şi de cele noi, când paşii li se încurcă în hăţişurile care sunt şi ele tot de oameni puse în calea oamenilor, ca nu cumva să aibă fapte pe care alţii să nu le facă, să nu cumva să le treacă prin minte că nu suntem la fel toţi, că cineva, mai îndrăzneţ ori mai curajos în a avea adevărul înainte de a lua ca adevăr ce i se spune, să n-aibă sorţi de izbândă ori să n-aibă cine să-i asculte ceea ce află. Venind din lumea în care întâmplarea este doar un cuvânt de care se vorbeşte că s-a sinucis din mândrie, nemaifiind folosit, din lumea în care stelele n-au taine şi în care oamenilor le pasă de oameni, trebuie să plec de aici pentru ca să-mi dau dovada existenţei în această lume în care fiecare este este reperul după care împarte lumea, în care minciunii şi lipsei de respect pentru propriul cuvânt li se spune, la un loc, fără cracnire, uitare, în care cei buni sunt cei care îşi spun că sunt buni şi sunt buni doar dacă sunt cunoscuţi, în care ideea de neam, de rudă este singura care dă înţeles diferit morţii şi în care orice altceva este doar o idee frumoasă de care trebuie să se vorbească pentru ca cine o aude să caute cuvinttele în sacul cu laude.
Prin cel ştiute, fiindu-mi fapte trăite, am văzut mai repede, mai uşor ceea ce trebuia să văd, mi-au fost căutările mai uşoare, aşa putând să fie mai multe, mai departe, în pustiu sau cotloanele bine dosite, deloc fără motive, mai totdeauna, dar şi din preamulta încredere în cele de la alţii învăţate. Cele neştiute mi-au fost date ca fapte care s-au numit schimbări, când imposibilul îl făceau posibil, accidente, când nimic nu dădea de veste că urmarea unei clipe nu are nici o legătură cu cea care abia îşi întorcea spatele mergând spre trecut, misiuni, când îşi luau de la sine dreptul şi puterea de a aduce realităţii un orizont nou, plin de amănunte care puteau fi gândite dar nimeni nu stătea, ori nu-şi avea timp, să le gândească. Şi le-am dat eu nume în multe feluri, alţii le-au numit după cum au avut a le înţelege ori a le judeca, după cum i-a lăsat sau şi-au lăsat sufletul să vadă, mai aproape sau mai departe, la suprafaţă sau întru totul. Şi-au lăsat bucurie sau suferinţă, după cum eram pregătit să le am, mai mare sau mai mică după cât de mult ştiam să le trăiesc sau după cât de mult mă împotriveam, fiind sau nefiind pregătit să le iau ca necesitate ori, de veneau din mintea altora, ca ajutor spre a învăţa mai repede, mai temeinic.
Când a fost să tac, am tăcut. Am vorbit când a fost să vorbesc şi-am spus lumii, rar pe înţelesul care se vrea, dar nu pentru a înţelege, ci pentru a se putea da cu piatra ori cu securea în cap, ceea ce de la mine avea de aflat, o parte din ceea ce, pe fiecare în felul lui, la un adevăr îl poate duce. Ce n-am putut să fac altădată nici acum nu am făcut, nici acum nu am copiat pe cei care, pentru arginţi şi oricealtceva cred că li se cuvine, le spun oamenilor ce să facă. Mulţi sunt dintr-aceştia şi se vede cât sunt de mulţi... se vede după cum zboară vorbele, dintr-o parte în alta, de la cei care şi ei le-au primit, la alţii ca şi ei, dar faptele, care să le arate că nu-s nici praf în ochi, nici vorbe goale, nu se prea văd. Omului de-i spui ce să facă e ca şi cum de lanţ l-ai purta, şi, când liber îl laşi, tot ceea ce era nărăvit face. Acel ce el caută adevărul vorbelor spuse pentru a face ca oglinda să nu se aburească privind-o, fără să vadă nimic, va şti ce să facă, înţelegându-se în tot ceea ce este şi tot ceea ce are de făcut. Altfel mi-au fost vorbele şi altfel a fost înţelesul lor, tocmai pentru a şti că sunt de folos celor ce le vor citi dar şi pentru a nu fi bune de învăţat celor ce vorbesc din ceea ce au citit cu sârg spre a învăţa şi a rosti, asemenea, altora. Doar celor ce ştiu altfel înţelege, le-am spus vorbele ce-şi spun singure pe nume, însă rar, prea rar, aşa s-a putut vorbi.
E aproape ceasul plecării, e tot mai aproape. E timp care se măsoară singur, trecând, dar n-are măsura ce i-o dau ceasurile sau calendarele pe care unii, crezându-le singurele în măsură să le spună cât timp mai au, le ţin ca bogăţie, le arată oricui vrea să-i privească şi le mai lasă şi ca moştenire ori le dau ca zestre. Timpul mi se măsoară în cele câteva fapte ce mai sunt de făcut, ca rest de final împlinirilor care trebuiau să fie, dar nu şi-au avut timp, la vremea lor, să fie trăite. Trăind, am plătit şi am primit datorii de care omul uită dar ele nu se uită. Având de plătit, am plătit, având de primit, am primit, fără să mă întristez, fără să mă bucur. Tocmai acele fapte, numite în fel şi chip, m-au lăsat să înţeleg firescul vieţii, acel firesc ce nu poate fi dus în instanţele de judecată umane, aşa cum, de multe ori, aici, acum, se ajunge să fie. Şi m-am ferit, cât s-a putut, cât de mine a ţinut, să mă ştiu liber de orice constrângere pe mai târziu, când va fi să fie altfel, ca să nu fie la fel. Nu s-au putut toate iţele să se descurce, şi, cele ce acum s-au încurcat, aşa vor fi rămase până când va veni dorinţa, ori necesitatea descurcării, fără de care, cei ce le lasă ori le ţin încurcate, nici să-şi ridice privirea către Ceruri nu vor avea curaj.
Am venit ştiind de ce vin, plec ştiind de ce trebuie să plec. Plec lăsând împlinit ceva şi chiar de se va vrea, chiar de se va cere, nu se poate şterge. Am lăsat ca dar oamenilor şi las ca dar vieţii un semn prin care se va şti că am fost acestei lumi trăitor, că i-am descoperit nuanţe şi înţelesuri, că i-am cunoscut şi pietrele, şi zidurile, şi munţii, şi înălţimile, şi adâncurile, şi întunericul, şi gerul, şi frigul. Şi-am pus, aşa cum a fost dat să fie, pietre în temelia vieţii...
Mai repede decât mie îmi zboară gândul, zboară timpul. Şi va veni, fără să aştepte, clipa plecării mele într-o altă lume, în care adevărul nu stă niciodată să ceară dreptul de a se arăta. De-acolo nu voi mai avea timpul ce-l am aici ca să mai pot vorbi ceea ce, firesc după cum cred eu, trebuie să spun acelor care au toate motivele să ştie. Aproape de plecare, celor care au gândit rău sau au făcut rău, prin gânduri, prin vorbe şi prin fapte, altora, mie, le spun să-şi caute cale de îndreptare de mai pot ceva îndrepta, de iertare de mai sunt cei ce-i pot ierta, de spovedanie, pocăinţă şi proprie îndreptare, de nimic altceva nu pot face. Acum încă râd aceia care cred că se pot bucura că i-au dat apă la moară răului, dar e râsul cel de dinainte de plâns. Le va veni rândul să vadă în ei, şi-n cei lor apropiaţi, toată suferinţa pe care, cei de ei loviţi, au îndurat-o şi de care ei s-au bucurat. Ca să redevină ce-au fost, cum au fost, le va trebui înmiit timp faţă de cel în care au făcut rău şi înzecit faţă de timpul în care răul făcut, ori trimis, unora care, de multe ori doar vinovăţia de a se afla în preajmă-le au avut-o. Puterea câştigată se va schimba în neputinţă şi căldura luminii soarelui furat în cel mai rece întuneric, ce le va îngheţa inimile, şi chiar privirile.
În urma clipei mele de plecare se vor întâmpla multe, nu vor mai avea timp, din acei care voiau sau gândeau, să facă altfel să fie cele ce mie mi le-au făcut. Mă voi bucura pentru cei care ar fi putut să facă un rău, căci aşa vor fi cu mai puţine păcate. Pentru cei ce au făcut răul, şi se gândeau să facă bine, n-am altceva decât o părere de rău pentru că, irosind timpul, vom ajunge să avem iarăşi timpuri împreună. Îmi pare rău şi pentru că atunci când va fi, viaţa cea nepieritoare îi va pune în genunchi şi ei nu vor mai fi ca cei de azi, când alegerea faptei încă era la îndemână. Prin apă şi prin foc de vor trece, promisele, în gând sau cu vorbă auzită, fapte, vor fi făcute.
Pentru cei care, vânzându-se, trufindu-se, ori mândrindu-se cu fapte care au adus răul, îmi este milă, ştiind ce le va fi viaţa şi ştiind ce le va fi moartea. Dacă ar avea curajul de a auzi despre cum se întrezăreşte viaţa de după moarte, ar putea învăţa că, atunci când viaţa îşi va bate joc de ei, când vor trăi răul pe care şi l-au făcut făcând rău, mai au la îndemână dem-nitatea, ultima fărâmă din omenia ce şi-au târât-o în şanţurile pline cu duhori ale plăcerilor neputincioase. Milă-mi e de cei care nici atunci nu vor putea să creadă în Dumnezeul ce l-au avut în ei şi de care n-au ţinut seama, crezându-se mai presus de orice, chiar şi faţă de ei, fiind şi eu un semen de-al lor.
Înainte de plecare dau veste şi cine vrea să ia aminte să ia, cine nu vrea, are dreptul lui să nu o ia, alegerea e un drept al oricui, chiar dacă nici măcar el nu şi-o vede cu ochi buni. Ceea ce astăzi este aici, nu va mai fi în curând. Ceea ce va fi nu este uşor de înţeles oamenilor de acum, căci ceea ce acum e referin-ţă, nu-i dă nici puterea, nici dreptul de a şti ceea ce va fi. Nu se va şti când va fi, dar va fi şi pentru mulţi dintre cei de acum, pentru aceia ce vor alege viaţa, lăsând această lume trecutului, lăsând-o legilor care o duce la pieire.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: