duminică, 5 mai 2013

Altfel, cu totul, toate

Ca niciodată, de când oamenii se ştiu oameni, avem de toate şi suntem săraci, şi când e să vedem că unele nici nu-ncape vorbă să le-avem, se buluceşte peste noi bogăţia. Bogăţiile ni-s doar cele ce pot avea preţ, şi cum nimeni nu poate pune preţ valorii, sunt semn şi simbol de sărăcie cruntă. Bine şi imediat plătiţi, sunt figuranţii, artiştii abia după ce ies de tot din scenă figuranţii...
Privit de departe, orizontul are detalii concludente... Cele mai bune, cele mai precise, aprecieri ale lucrurilor lumii, de-i gol în jurul lor, se fac. Dar cum negrul făcut să fie sclipitor e mult mai atrăgător când este luminat, părând a fi el însuşi lumină, mai greu să se găsească cei care vor să vadă realitatea ca reală şi să nu mintă, scuzându-se că vrea să fie bun. Mai degrabă se vor buni cu ei, căci mare teamă le e şi de realitate şi de lipsa a ceva sau altceva, singura cale care-i poate face să vadă bine. Şi le e teamă de Dumnezeu, ştiind că le poate lua bogăţia, de oameni, ştiind că le poate lua din drepturi... Puţini, pierzând tot, au puterea de a-şi permite luxul de a privi înspre lumină.
Viaţa este cel mai complex sistem ce se supune doar legilor haosului. Când dezordinea pătrunde în viaţă, nelegiurea ţine loc de lege, şi toate culorile se pierd în frig. Întunericul nu are culoare, dar are răceală... Poate şi de aceea mulţi, tot mai mulţi îşi cred soarele strălucind pe cer şi se căznesc să sting felinarele altora. Doar că şi felinarele se vor revolta şi în loc să se stingă, vor aprinde lumea... Iar soarele lor, speriat de aşa revoltă, îşi va întoarce faţa de la ei, cei care şi-au pierdut unica şansă de a avea parte de lumină!
Mai mult ca altădată, mai mult ca sigur ca niciodată, pe tarabe, la porţi de cetate ori în prag de case cărora li se caută renume, se vând de toate, de sunt verzi ori sunt uscate. Se cumpără fapte şi se vând şi obiceiuri, se vinde începutul separat de sfârşit, se vinde sfârşitul ce nu-şi are habar de început. Se vând pânze de păianjen şi se vinde jocul urşilor de la poarta cuiva, se vinde bunătate şi se vând leacuri. Se vând roluri, se vând, şi sunt la mare căutare, măşti cu zâmbetul pe buze şi ochi înlăcrimaţi de durerea la auzul vorbelor despre dureri ale celor ce dau bine şi strâng bogăţii care cred unii că pot cumpăra leacuri şi iertări de păcate. Şi, tot la fel, se vând pofte cu sau fără adaos de mofturi, se vând dorinţe şi dorinţe de a avea dorinţe, se vând plăceri şi, ca dar, fără preţ, dorinţa de-a trăi-n plăcerea plăcerilor trupeşti. Se vând vindecări şi hapuri care omoară ceea ce nu pot vindeca, nu cumva cineva să spună că nu sunt doar praf în ochi şi bani în vânt.
Şi toate se fac doar pentru a fi ştiute, şi-s pline toate de bogăţia promisiunile paşilor următori. Pe scenele spectacolelor astăzi este atât de multă gălăgie dată de clopoţeii din coada cuvintelor, că şi instrumentele, care mai scot câte un sunet să se mai îndrepte ceva, se dezacordează! Chiar mai curând decât vrem să acceptăm, vom merge la teatru să privim personajele jucând rolul de actori. Noi oamenii deja mimăm rolul de oameni, căci de fapt suntem spectatori în rolurile vieţii, chiar dacă ştim că actorii pe scenă joacă un rol; când confundă viaţa cu scena, rolul se joacă de-a viaţa cu ei. Mimăm şi ne ridicăm în picioare, de-i nevoie chiar în vârful degetelor ca să nu rămânem nevăzuţi. Mimăm şi suntem falşi, căci putem încă să facem deose-biri între artiştii adevăraţi care cântă pe scenă şi nu stau neapărat în picioare, pe când ceilalţi se mulţumesc şi cu un podium, dar stau în picioare să-şi dea impresia că sunt pe scenă!
Când ar fi de spus ceea ce este de spus, e tot mai mare tăcerea, se mai vorbeşte, cu adevăruri şi despre adevăruri, pe la colţuri şi, câteodată, când prea apăsătoare sunt amintirile care se încăpăţânează să nu se piardă în uitare, devenind regrete. Dar şi aşa, în tăcere, se simte marea bogăţie de cuvinte împrăştiate pentru a da rod, fie în piatră seacă, fie în copci de gheaţă. Se aruncă peste tot, în stânga şi în dreapta, în sus şi în jos, cuvinte mari, de iubire şi despre iubire. Şi mai toţi învaţă să spună că Iubirea e veşnică, nici Cerul, nici Pământul nu o poate îngropa. Învaţă uşor mai ales cei care ştiu să se aşeze în calea razelor de lumină spre a se încălzi. Cu mintea ţintind scopul, nu-şi mai schimbă culoarea când dau de căldură, dacă privirile cuiva îi ţintuiesc. Dar când privirile se întorc în altă parte îşi aduc aminte că au de fapt altă culoare...
De-atâtea vorbe de iubire, dragosta nu-şi mai găseşte în fapte locul pe care l-a avut şi ar fi trebuit să îl aibă. Iar dragostea are acum doar nuanţe de realizare şi siguranţă, cumpărate cu un preţ enorm, fericirea. Dar se trag sfori şi se încurcă iţe, sforile printre sfori lunecă şi nu se mai ţes, se încurcă şi ele. Şi ceea ce a fost ţesut se pierde, rămânând neterminat.
E atâta haos în lume şi atât de puţini cei ce nu îl confundă cu dezordinea! Din Ceruri, Pământul nu se mai vede albastru, e doar o forfotă de puncte gri!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: