miercuri, 22 mai 2013

Între nori şi ceaţa întunericului

În întunericul nopţii, oamenii şi-au ales să doarmă ca să nu-şi întrebe nici simţurile, nici simţirile, de nepăsarea lor faţă de înaltul cerului în care norii se pot aduna şi pot lua hotărâri de care oricine are motive să se teamă. Şi pentru că n-ar avea răspunsuri, nu-şi prea pune nimeni întrebări de-s norii furtunii ori doar călătoarele picături de apă ce, pentru a nu da apei prilej să se dedea la obiceiul oamenilor, lenevind, dormind, se ridică spre a se muta acolo unde e nevoie de a însufleţi ceea ce lumina soarelui, a ars spre a curăţi toată necurăţenia cuibărită în ascunzătorile bine dosite. Ba, chiar mai mult, vântului, care încearcă să-i ajute a-şi uita o clipă de lenea care-i face să-şi numească somnul odihnă, de cumva le dă semne despre ceea ce deasupra capetelor lor se poate preface în deloc potrivit vieţii, cuvinte de pierire în pustii, şoptit, ori uneori cu glas tare, îi spun, cu-aceeaşi nepăsare cu care îşi apleacă privirile în jos când li se pare a fi bine, uitând de disperarea care-i face să ceară Cerurilor ceea ce nu mai au, ceea ce le lipseşte, ceea ce vor.
Şi ţin oamenii la alegerea lor, ba chiar obiceiuri şi-au făcut spre a fi făcute doar sub umbrela întunericului, legându-şi viaţa de necunoscut şi neputinţa de a vedea adevărul, punându-şi toată încrederea în ceea ce mâna simte şi gândul face să fie realitatea ce şi-o doreşte, pentru a-şi numi fapta împlinire, când are puterea aşa a o numi, ori doar simplă necesitate a trecerii fără înţelegere peste hotarele pe care viaţa le pune, pe care le transformă din când în când în prag ce singur se aşează, când mai sus, când mai jos, după cum omul se coboară ori se ridică, prin gândurile şi faptele ce-l definesc. Obiceiurile, pe mulţi, i-au convins deja să creadă că, noaptea, aşa cum toate pisicile par negre, aşa şi pragurile se lasă înşelate şi sunt pentru toţi la fel, că aşa cum alţii le trec şi ei vor fi lăsaţi să le treacă. Şi mulţi ajung prinşi în ştreangul pe care-l credeau doar o simplă jucărie a sorţii.
Fiindu-le, oamenilor, pe plac amorţirea somnului, prea mult n-a trebuit nicicui a înţeles de ce omul fuge chiar şi de sine, de ce faptul că nu-şi vede umbra întinsă la propriile-i picioare îl face să creadă că făcându-se umbră a amintirii ce şi-o ştia când se lăsa luminat, ori căuta să se lumineze, pentru a da odihnii întâietate, chiar dacă şi altfel odihna ar fi de mai mare folos şi cu mai multă folosinţă omului. Cei ce-au gândit să mai stârpească răul, spre a-l opri pe om de la răul pe care îl alege ca încercare a puterilor, chiar dacă încercând adâncimea mării cu degetul piciorului, nu-i e îndeajuns că simte clipocitul apei şi ajunge, crezându-se stăpân pe ceea ce nu poate fi stăpânit, să se înece, au găsit a fi bine să-l adune pe om, noaptea, de pe drumurile pline de ispite. Dar şi cei care au gândit să se pună de-a curmezişul drumurilor, mai cu sârg au muncit în a convinge că noaptea e timpul somnului, numindu-l doar pe acesta odihnă şi doar acestuia dându-i însemnătatea normalului şi firescului, pentru a se şti apăraţi, în lucrarea lor de împuternicire a ceea le e de folos şi folositor spre a-i avea pe cei ce uşor se lasă pradă somnului drept slujbaşi şi împlinitori de dorinţe străine de chiar gândurile lor, de chiar simţirile lor.
Abia în zori, când lumina zilei caută să înţeleagă noaptea, când caută să afle cât de sus au vrut norii să ajungă şi cine i-a convins să coboare, ori să plece, ori să năvălească furioşi, stricând ceea ce nu era stricat, unii dintre oameni, mai mult din obişnuinţa de a-şi arăta că nu şi-au pierdut puterea de a-şi roti capul, ori doar privirea, o privire aruncă spre cer, luând lumina care-i ajută să nu se împiedice de orice drept ceva ce li se cuvine prin simpla existenţă. Dar dacă văd stricăciuni, dacă somnul nu le-a fost aşa cum vroiau să fie, dacă dacă fruntea le spune că pragul de sus nu este cel care opreşte apa ori noroiul să dea buzna peste ei, privirea face înconjurul orizontului, împrăştiind înspre razele luminii vinovăţia de a veni prea repede şi de a spulbera gândul că noaptea e mai mare, aşa după cum se cade a o avea cel ce nopţii-i dă şi respectul pe care luminii nu-i prea dă mâna să-l dea.
Şi chiar dacă norii se ridică, umbra lor şi-o lasă, atât de aproape de oameni că îi cuprinde cu totul. Doar că din somn plecând direct în viaţă, mai că se bucură că nu-i lumină întru totul şi nu se văd urmele în care somnul şi dorinţa de a dormi s-au întipărit ca o pecete înfricoşată că, de-ar fi să fie ştersă, şi s-ar trezi cel pecetluit, n-ar mai fi ţinută la mare cinste de cei văzuţi sau nevăzuţi, de cei care, prin ea, amprentă pe oameni îşi pun şi pe oameni îi ţin din scurt sau îi îndeamnă spre fapte de care trebuie cineva să dea socoteală.
Dimineaţa este cea care dă în vileag pe cei care îşi dorm gândurile, crezându-se limpezi precum apa izvoarelor din munţii ce poartă pe creste, în coroană albă, strălucitoare, imaculată, modelul de curăţenie ce doar nălucirea celor ce-şi spun, dar nu pot dovedi că au ceva ce se poate asemăna, o poate lăsa la vederea adormiţilor care preferă moartea ca soluţie a vieţii, pentru a nu renunţa la năravul de a se crampona de ceas şi calendar, pentru a împărţi timpul, trăirile fiind doar poveşti pe care nu le cred, poveşti pe care, de le e dat să le trăiască, le numesc întâmplări ciudate şi ispite fără folos. Doar dimineaţa, cei ce ştiu că somnul este sicriul în care viaţa se lasă îngropată când omul nu-i mai vede rostul de a fi trăită şi-i vrea doar numele pe care-l dă faptelor ce le repetă mereu şi mereu, până când nici măcar faptele nu se mai lasă pe mâna lui.
Între ceaţă şi nori, de-i noapte, mulţi sunt cei care cred că sunt legături fireşti. Cred doar, fără să ştie, nefiindu-le decât rar, de ceva-i fură somnului, văzute, printre şuvoaiele de întuneric cărora le dau ascultare şi se gonesc singuri în adormire. Puţini, dar pe deplin înţelegători, sunt cei care ştiu că întunericul dă ceţii putere de a se arăta ca orice, chiar şi ca nor, ori ca umbră, ori ca vietate zburătoare de colo-colo, ori ca pasăre ce se coboară până ce se face una cu praful drumurilor pe care dimineaţa paşi de om calcă. Ceaţa ce norii ploilor o lasă nu stă să fie atinsă de om, nu se lasă niciodată depărtată de vânturile ce dinspre pământuri curate se pornesc spre a curăţi alte pământuri. Oamenii neprieteni cu somnul nu se lasă înşelaţi de norii care umbresc lumina, neavând nici o picătură de apă ce s-ar putea dărui pământului. Cei ce dorm mai tot timpul nori numesc şi ceaţa de care se bucură ca fiindu-le de folos. Unii trăiesc o viaţă şi nu văd diferenţa între nori şi ceaţa întunericului.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: