marți, 22 ianuarie 2013

Pe lumină, căutând urmele...

Locurile prin care oamenii trec, nu se lasă uşor convinse de gândul trecătorilor... nu se gândesc, nici în ruptul capului, să se cureţe de semne şi însemne, nici să şteargă urme. Aşa se face că urmele, văzute, oamenii, apa, vântul, frigul iernii sau arşiţa verii le curăţa, dar urmele faptelor, bătătorite de gânduri, rămân ca pecete şi semn, până se lasă ştiute de cei ce ar fi trebuit să le ştie. Doar o geană de lumină, o lumină pe care nu o văd, nu o cred, nu o simt cei mai mulţi, o lumină de care se tem cei ce pot să o vădă, să o simtă, dă sens faptelor şi desluşeşte prin încurcatele iţe ale gândurilor, adevărul. Urmele ce se cred şterse poartă în ele adevărul întreg.
E uşor de înţeles că ceea ce cauţi îşi are motiv şi că doar puţin mai e până tot neştiutul va avea un singur înţeles. Şi doar ţie-ţi rămâne să dai măsură timpului în care-ţi vor fi amănunte ştiute. Cu mărinimie ţi-s puse-nainte detalii şi forme de fapte cu rost. De fapt, ştiu, tu cauţi, să ştii pe de-a-ntregul, motive şi gânduri şi fapte ce-au fost, ce-n forme de umbre-ai văzut că se-ntâmplă, şi în forme de fapte tu deja ştii c-au fost. Da, aşa e, şi ştii şi tu bine, plecarea grăbită e forma prin care cei ce mint se ascund. Ei spun că au treabă să meargă-nainte, dar fără a spune-ncotro se gândesc. Şi spun că-şi urmează pornirea firească spre timpuri mai bune, ce şi ţie ţi-s ştiute, ce şi ţie ţi-au fost dorinţe în gând. Cine caută să şteargă urme, trage de timp, pentru a lăsa puterea de convingere a uitării să netezescă urmele din noroi. Iar urma faptelor, ce s-ar lăsa văzută la fel cum se vede urma bocancilor plini de noroi prin zăpada câmpurilor neatinse de om, de cumva vei căuta-o, o va şterge îngheţul tăcerii ce ţie nu îţi place.
Niciodată, de când lumea e pe Pământ, nu s-au învrednicit cei ce gândesc ştiut ca rău, şi gândul îl fac motiv faptelor, să-şi lase vă-zute pornirile din dedesubturile pe care şi le arată lor pline de nobleţea curajului a ceea ce îşi doresc sieşi. Încurcate căi au toţi, dar ei le şi înnoadă, dând nodului putere şi nume spre a se zăbovi mult în dezlegarea lui, pentru ca ei, mai departe, să facă alte noduri risipitoare de timp al altora. Păienjenişul înspre mai departe se face cioburi ce taie zvâncetul pornirii şi elanul alergăturii de zi cu zi. Mai cade şi câte o lacrimă, a neputinţei pe care o arată altora ca pe durerii, stârnitoare de valuri mişcătoare.
Unde se pot, mai bine, ascunde adevărurile, decât în vorba celui care uită de adevăr, şi, prin minte, minte, temător de a pierde ceea ce încă nu a avut, dar vrea să aibă, nepăsător la ceea ce are şi caută motive vechi spre a-i rămâne ceea ce are, dacă nu va fi să aibă ceea ce îşi doreşte? Acela ce se ştie umbrind şi fără rost, sub raze de lumini se ascunde, crezând în puterea lor de a orbi şi a lui de a um-bri, fiindu-i de folos în coborârea, neştiută, în hrubele întunecate ale faptelor cu iz de bucurie, ocolind, mereu, arătarea ţelului prin rostirea crezului. Cum se pot mai bine ascunde adevărurile, încearcă să afle ei, căutând să-l ascundă în alte adevăruri, ale altor fapte, ori vorbe care să se arate ca adevăruri.
Ţipetele durerii, când sunt auzite, nu aprind lumini, dar se vede cel căruia nu-i pasă de ele. Acolo se stinge lampa, tocmai pentru ca, dacă cineva, chiar trecător, vede o fereastră întunecată, să fie convins că cineva doarme în liniştea faptelor negreşite, nicicui potrivnice cuiva. Şi, tot atunci, tăcerii i se dă puteri de a înfige ace în sufletul celui care ţipă, iar apoi cuţitul nepăsării să taie în carne vie. Însă când durerea nu mai ţipă, luminile se reaprind, semn că cineva n-a dormit, ci a stat deoparte, bucuros să ştie că s-a întâmplat ceea ce a dorit să se întâmple şi să fie convins că este învingător. Uită însă cât de bine se vindecă o rană care doare şi cât de puternic se face acela care a simţit inima zvâcnind în vârful cuţitului, gata oricând să o forţeze a se încetini de tot, după ce a făcut-o să bată mai tare. Şi nu ştie că cel ce şi-a învins omeneasca furie, e mai liniştit decât pământurile pustietăţilor şi vede tot ceea ce se cred alţii că nu va putea să vadă.
Azi e legat de ieri, dar se defineşte totdeauna în funcţie de mâine. Ieri nu mai poate fi niciodată azi, mâine însă nu trăieşte decât pentru a fi azi. Urmele au rămas în drum şi sunt deja acolo unde este şi ziua de ieri, în amintirea faptelor care au făcut-o să aibă însem-nătate sau să treacă fără rost. Tot ce are puterea de a se întâmpla este bine ancorat în azi, în mâine, chiar dacă e cumva cunoscut prin ceva de cândva, care, de undeva, din amintiri, se zbate să readucă la lumină o urmă. Însă mult mai sigur este mâine, când se va contura un azi luminos. Şi, ca răsplătă a curajului de a trece încă o noapte, se va face, totdeauna, lumină. Urmele, oricâte vor fi fost, doar în lumina lui mâine se fac pe deplin înţelese şi au conturul clar, fără tremurul pe care l-ar putea avea o mână care ar încerca să le creioneze, privind cu ciudă la timpul care trece banal şi fără nici un folos. Cu lumina liniştii câştigate de cel care are încredere în sine, că timp va avea, mai mult decât cei ce se grăbesc, toate vor fi foarte clare.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: