Străluciri de viscol

Când viscolul se porneşte, oricât ar fi să-şi caute zăpada loc de odihnă şi întoarcere în pământul din care s-a lăsar dusă în cer, unde-a crezut că-i este deja locul,nu şi-l mai poate găsi, ci-l va găsi acolo unde este să fie dusă. Şi dacă n-ar fi în calea viscolului să stea ceva neclintit, s-ar duce, s-ar tot duce, pierzându-şi urma în văi ori în ape, fără ca cineva să ştie că a fost zăpadă albă şi strălucitoare. Viscolul nu-i este decât cel care o ajută să-şi vadă înfumurarea, să vadă cât de uşor poate să-şi găsească o cale a pierzaniei, o cale a rătăcirii, o cale a dezrădăcinării. Orbeşte mergând, că e noapte ori că e zi, drumurile pline de zăpezi, mereu se întorc acolo de unde s-au lăsat înduplecate să o ia din loc. Măsuraţi de paşii ce obosesc mergându-i, contrazic, fără să le pese, numărătoarea, arătând cu degetul locul pe care ele îl vor bătătorit, deşi bine le este ştiut că este doar ceea ce văd neştiutorii ce-i care privesc din când în când, la ceasul serii fiecărei zile. Chiar dacă uşor s-ar crede că în albul strălucitor nu se pot ascunde nici urmele, nici semnele, nu e de ajuns. Atâta alb, fără contrastele care să facă privirea să fie clară, o lasă pierdută în gol, ţinţită spre locul din care se vrea, mereu, totdeauna, plecarea. Într-atâta alb, chiar urma albului luminos rămâne să fie văzută.

Rotocoalele de fum, când viscolul se face stăpânitor, se lasă duse şi ele, pe unde nimeni nu ştie şi nu vede. Se fac reci aşa cum este gheaţa, şi se despart, după rostul ce şi-l au: ce este apă se lasă în jos, legându-se de albul zăpezii, furându-i strălucirea, iar ce este aer fuge spre departe, potolindu-şi din fugă setea şi dogorirea în frigul curăţit de alergătura vântului plecat de departe spre a face, la rându-i, curat acolo unde soarele nu mai este lăsat să intre. Rostuit fiind să fie doar Soare şi nu foc, viscolului i s-a dat puterea de a da răgaz soarelui să se odihnească, izgonind pe cei care ar putea să găsească ceva, să născocească încă ceva, împotriva luminii de toate zilele. Nefiind foc, nu face decât să mute, din drum uneori, în drum de cele mai multe ori, piedicile care să lase timp de gândire celor prea puţin gânditori şi de a încerca, pe cei fără răbdare, să-i înveţe a fi răbdători şi aşteptători ai clipei potrivite.

Impecabil e albul, dar albul ce-l au florile de gheaţă, care înşeaşă pe cel ce nu ştie taina cerului şi îşi pune în joc ziua de mâine, voind-o, deşi nu poate fi, plină de larma jocurilor copiilor şi gândul rodului bogat al verii ce va urma, după ce apele se vor lăsa a uşura setea pământului, este înşelător, se aseamănă, pentru cel ce-l ia drept curat, blând şi bun, vânării de vânt. Se lasă privite ca flori, dar, înţepătoare, vor deschide răni multe, adânci doar cât să dea de gândit motivul pentru care se simte frigul până în oase, deşi frig nui este oricui. Şi ard, încet dar sigur, fiind ca şi focul când stau în frig, fiind ca apa când focul le domoleşte dorinţa de a fi ceea ce sunt şi nu ceea ce se văd fiind.

Nici mai târziu, nici mai devreme, totdeauna cu rost, plouă sau ninge, se face cald sau se face frig. Fără a se lăsa ştiut oamenilor, rostul este cel care, văzându-se pus să dea socoteală, preschimbă firescul în nefiresc, zisul rău în rău firesc. Aşa îşi pun iernile pecetea, semnul lor, pe necontenita cârcotire a oamenilor, pe marea lor neîncredere şi pe dorinţa de a fi hotărâtori a toate, după cum le este nevoia sau dorinţa. Şi mai şi mor oameni, mor aceia care nu văd rostul zăpezilor care coboară din cer şi nici rostul gerurilor care urcă din Pământ spre a albi prea multul negru rămas de la faptele oamenilor. Viscolul, cel căruia Cerurile îi dau tărie şi putere, despică firul în patru şi loveşte în cei care nu ştiu să stea cu picioarele pe Pământ, ori se clatină la orice uşuratică pală de vânt.

Adâcurile întunecate vuiesc, nemulţumiţii, cu privirile în jos, se arată nemulţumiţi, chiar dacă tot nemulţumiţi au fost şi înainte de a se agăţa albul zăpezilor de săgeţile vântului, împreunându-se a viscoli. Vântul vuieşte şi neauzit rămâne vuietul adâncurilor. Cei ce se pierd cu firea, la fel cu cei care pierd ultima speranţă, adorm, crezând că aud doar vântul ce se fugăreşte pe sine. Abia în somn îşi dau seama că s-au lăsat adormiţi de vuietul întunericului şi au plecat pe drumul care nu-şi mai are liman printre oameni, ci doar în neomenia lor.