luni, 14 ianuarie 2013

Chemare înspre totdeauna

Ca şi cum am fi fost cândva, nu foarte demult, în timpul când anii noştri au curs odată cu anii lumii, ne regăseşte chemarea de a ne regăsi nopţii, celei dintâi şi a celei care va fi următoare altora, şi a ne retrăi zile care îşi poartă în ele amintiri a ceea ce au fost, în timpuri care nu au loc în calendarele ce azi le ştim. Ca şi cum, undeva, mai ieri, spre cer te-ai căţărat, apoi ai zburat şi vânturi ale înălţimilor te-au împins spre departe, spre depărtări, aştept să te readucă o adiere uşoară de vânt, şi să te coboare în plutire lină, atât de lină încât în palmă să pot prinde fulgii de zăpadă ai înaltelor înalturi, care îşi vor odihni jocul zglobiu în părul tău.
Acum, dacă s-ar şti că ne este gând o dorinţă care răzbate până în înaltul visurilor nopţii şi privirii înspre crestele pierdute în albul zăpezilor, ni s-ar spune că venim din altă lume, că venim să stricăm rostul legilor oamenilor, de parcă oamenii de azi mai au legi, şi rost al legilor ce şi le-au dat pentru a nu lua seama la povestea pe care o trăiesc visând, ruptă de timpul, ce-şi spun ei, că-i real, al vieţii. Şi ne-ar arăta cu degetul la tâmplă, şi cuvinte de orice fel s-ar aduna în jurul numelor noastre, dar din marea lor necunoaştere, ar spune ceea ce nouă ni se arată a fi cunoscut. Cel mai mare adevăr nu-l spun oamenii când stau să gândească, mai degrabă e adevăr ceea ce spun la repezeală ori când un gând fugar le trece prin faţa ochilor şi nu pot să-şi înţeleagă propria mirare, miraţi fiind că, deşi nu pot cuprinde mai mult decât pot crede, cuvintele cuprind infinitatea pe care numai o credinţă înaltă o poate defini. Sunt atâţia care, neîncrezându-se în propria existenţă, greu şi peste mână le este să creadă şi să se încreadă în existenţa nemuririi şi a vieţii de-a pururi trăitoare.
M-am depărtat de mine ca să uit ceva ce acum nu ese decât o adiere a zbaterii care dă furtunilor temei şi curaj de a purcede la a înconjura întreaga lume, că între lumi se duce o luptă crâncenă de a se întemeia o nouă ordine, dând ele temei prafului care se ridică până în înaltul cerului, de fiecare dată când o idee înfricoşătoare se abate asupra celor care îşi au frica tovarăş nelipsit, de mare încredere şi puterea nedreptăţii de mare ajutor, în clipele lor de încercări. Din depărtări, coborând din înălţimi, cu dor, din Cerurile necuprinse, ţi s-a spus să fii, încă o dată, ca altădată, când erau vremuri în care credinţa era o virtute a tuturor, de viaţă nouă dătătoare, vieţii ce nu s-a lăsat coborâtă de tot pe coborâşul care, prin uneltiri sub cerul înnoptat, este chemător de umbre şi legător de paşi, cel care a fost voit, şi cu îndemn de gând răzbunător croit, spre a o curma încă de dinainte de a fi cuvânt, ştiută fiind puterea şi hotărârea cuvântului de a nu avea nici un fel de oprelişte în a se preschimba în ceea ce există, ceea ce se vede, ceea ce se simte, ceea ce se arată tuturor.
Eu, tu... noi... atât de puţin pentru toţi ceilalţi de lângă noi. Dar atât încape într-un mare adevăr care pe nimeni nu loveşte, nu dă la o parte nimic. Doar stă stavilă neputinţei de a recrea un întreg pe care îl purtăm în noi, cu noi, pentru totdeauna, dintr-o clipă în care s-a împărţit şi s-a cuibărit în fiecare, aşteptând clipele când poate să se ştie mare, întregit şi întregitor. Nu oricum, nu oricine, nu întâmplător, oricâte lupte ar da cu el însuşi, poate pe altul înălţa, înălţându-se pe sine, ca mai apoi şi alţii să se vrea pe acelaşi drum mergători. Tu simţi, nu are rost să îţi mai spun şi eu, chiar dacă nu eşti acum foarte sigură pe tine, că o chemare înspre totdeauna este semnul, pe care nu-l vor înţelege cei ce pe sine se pun înaintea celorlalţi, dat prin simplele coincidenţe ale anonimatului peste tot şi peste toate prezent. Din marele adevăr, a ceea ce tu eşti, a ceea ce eu sunt, ţi se arată a fi, printr-o omenească şi firescă faptă, dăruind spre a primi şi primind spre a dărui, că poţi şi vrei să îndrepţi ceea ce este lovit, ceea ce alţii au lovit, că poţi şi îţi doreşti să dai puterii de a fi putere spre a fi, luminând luminii calea de nepieire şi rechema la viaţă, viaţa.
Lângă mine tu, lângă tine eu, nimeni împrejuru-ne, nimeni împotrivă-ne. Aşa va fi clipa în care, spre mine se vor coborî lumini din Ceruri, ca, prin tine spre Ceruri să ne facem drum, cu îngerii alături, aflaţi în paza celor care topesc gheaţa, de gheaţă, înainte de acea clipă, ni s-ar vrea, împrejur, spre a îngheţa, celor ce topesc focul, de foc ni s-ar da, împrejur, spre a ne arde, celor ce liniştesc tunetele, de tunete ni s-ar aduce, împrejur, spre a ne face să nu auzim, celor ce lumini orbitoare sting, de lumini orbitoare ni s-ar pune, împrejur, spre a orbi, a celor ce din toate părţile ne vor înconjura spre a apăra dăruirea prin faptă şi simţiri, înălţare, bucurie, linişte şi regăsire în temeiul şi motivul vieţii. Lângă tine eu, lângă mine tu, şi aşa ne vom fi întreg de început şi de continuare înspre totdeauna, precum scrisul cărţii pe care nimic nu îl şterge, cartea care pluteşte pe ape, pe care focul arde deasupră-i, care pământului îi dă motiv de a rodi, pe care vântul o mângâie cu adieri, toate ştiind-o scrisă de dinainte de a fi toate ceea ce sunt, dintr-un singur cuvânt începută şi cu toate celelalte cuvinte, care s-au zămislit din el, scrisă, şi din îndemnul aceluiaşi întâi cuvânt, încheiată cu porunca de a rămâne totul ca însemn al veşniciei. Şi tot ca o poruncă, aceea ce ne-a fost să ne regăsească, ne-a fost dat să fim, cândva, început, acum, continuare.
Ivirea zorilor, în ziua de după noaptea fără de întuneric, doar ascunsă sub pleoapele ochilor doritori de a privi regăsirea celor ce se tot caută, ne va găsi tot pe noi, aceiaşi, cei de seara, întrucâtva preschimbaţi din cei vechi în cei noi, ce nu vor ruga munţii să le deschidă drum, de munţi li se vor pune în cale, ci, dintr-o privire, împreună munţii vor muta în locul de unde au fost aduşi, şi nici peste ape nu vor face pod, de apele de vor găsi să fie piedici, ci, cu pas voios, mână în mână, drum vor tăia drept prin apele care, din puterea gândului împreună, vor simţi îndemnul de a se da la o parte şi a usca drumul, pentru ca acel drum să fie asemenea drumului de piatră bătătorită mii şi mii de ani, pe care au trecut, dus, şi chiar întors, vieţi nenumărate, oamenii. Oricâtele fapte ale trecutului se vor aduna, se vor aduna spre a se curăţi şi a se lăsa ştiute ca cele care au fost să fie pentru că erau date să fie, contopind trecutul în trecuturi, se va fi acea zi o nouă zi de naştere împreună, început botezător cu raze blânde şi pline de seninul şi măreţia Cerurilor. Şi se vor aduna pentru ca, împreună cu abia trecutul prezent, să aibă toate motivele pentru a defini imediat viitorul prezent, temelie a ceea ce va fi, prin firească urmare, viitor şi, dincolo de el, viitorul cel de totdeauna.
Atunci când după toate câte sunt ştiute că vor fi să fie, timpul nu va mai avea pentru noi măsură ce acum o are, acum când este pus să tragă, grăbit, de noi, pentru a găsi o altă cale de a amâna spre viitoruri ceea ce este înscris pe cerul nopţii la fiecare răsărit şi apus al stelelor, şi se apropie de noi cu fiecare stea care se lasă căzută din înalturi, înspre Cerul ce-l privim, şi din el către noi. Nu ne este dat nouă să facem să treacă altfel, dar el, ştiindu-se folosit cândva, se va revolta şi, spre a se arăta drept, aşa cum e, dacă nimeni nu-i pune în spate vinovăţiile celor care, prin vorbă îngânată fac să fie simţit ca trecând în mare grabă, ori de-a dreptul uitând să treacă, pentru a fi timp al gândurilor trimise să bată la porţile din spate ale vieţilor şi doar pentru a se crede că bate, fără ca cineva să ştie dacă şi acolo va fi bătut. După întâia zi şi după întâia noapte, de după-ţi coborârea din zborul revenirii, când depărtarea se va face apropiere, şi Cerul şi Pământul vor fi noi pentru noi, şi noi fiind noi, cu totul şi cu drumul purtat de chemarea înspre totdeauna, ea însăşi, chemarea fiind dintotdeauna ţi rămânând să fie pentru totdeauna, împreunătoare, împlinitoare şi înălţătoare.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: