duminică, 13 ianuarie 2013

Învăluitoare văluriri

O mie de întrebări, puse toate dintr-odată, nu-şi au răspuns real niciodată. O mie de întrebări dintr-odată apar când o mie de zile s-au pierdut în zadar. Poate, acum, dintr-odată să se schimbe legi mai vechi decât lumea şi să se întâmple ceva doar întâmplător?
Venim din aceeaşi lume, de e să dăm sens ideii de lumi după distanţele şi timpul care le separă. Lumea noastră e o lume mare, de departe şi în care timpul este doar amintirea plecărilor şi venirilor. Acum suntem aici trăitori...
Aici suntem trăitori, împreună cu cei ai mai multor lumi şi greu se face găsirea celor care trebuie să se găsească spre împreunatul mers ce-i dat şi scris din începuturile începuturilor şi ştiut la fiecare început. Lumile cresc şi descresc, chiar şi-aceasta a noastră, mai că se va pierde şi doar însinguraţii o vor mai aminti-o celor ce li se face dor de a nu avea mărginiri trăirilor. Prin fapte, gesturi sau cuvinte, cei din lumea de care noi nu aveam teamă între noi de a vorbi, mulţi trec în lumile cu fapte nemăsurate şi doar de timpul lor mărginite. Câteodată, mai ajunge cineva, prăbuşindu-se, la margini, în lumea mea.
De cer e mai aproape lumea care nu îşi poate simţi marginile. Din nesfârşitul rătăcirii oriunde se poate merge, mai sus, ori chiar sus, mai jos ori chiar jos, sunt două direcţii doar. Înainte nu există, nu are înţeles, căci nu există înapoi. Şi azi e totdeauna mâine, nici măcar nu se poate şti când poate fi zis, ca şi cuvânt. Şi niciodată nu se poate şti dacă lumina soarelui este lumină sau este doar înţelesul nesomnului.
Aici, azi, totul se rezumă la întrebări, care au doar formă, nu mai au răspuns, nemaifiind răspunsul căutat, şi toţi se cred că ştiu îndeajuns, şi îşi au dreptul la absolutizări. Şi pentru toate, azi se cere o plată, se cere o plată pentru adevăr, şi chiar şi-o vorbă spusă în răspăr, doar dacă-i plătită este spusă toată. Se scriu şi cărţi cu învăţături străine, în care rău vorbit este ce a fost bun, şi, cel altfel, se vede a fi nebun, şi este îndrumat altfel să se închine. Dedesubt, de-acolo de unde îşi prind întrebările rădăcini, faptele se dospesc la căldura lascivă a minciunilor, în aşteptarea timpului, în care, poarta ce ştiut e că e doar întredeschisă, să fie închisă, fără nici măcar o amintire de a exista regretul.
Ni se face dor de noi, cei de acum, aceeaşi ca şi altădată, cei de demult, de dintotdeauna, cei de dinainte de zidirea cetăţilor în care oamenii s-au închis pentru a se feri, cum ei îşi spuneau, de alţii, şi de a-şi apăra ceea ce agoniseau, iar în agoniseala lor intrau şi oameni. Şi aşa au făcut şi legi care şi astăzi leagă oameni de oameni, care leagă oameni de prag de case, căci acele cetăţi s-au făcut pentru a se feri ei de ei înşişi, de fireştile omeneşti porniri, cele care nu îşi pun lanţuri la picioare, dar pot da aripi. Şi deşi omul dintotdeauna a vrut să zboare, crezând zborul o formă de înălţare, aripile altora le-au tăiat.
De când legile s-au pus pe capul oamenilor prin încoronare, simţirile lumii s-au încurcat unele de altele şi cei ce asta au vrut, au făcut alte legi, peste noapte, ca să se creadă că sunt din Ceruri spuse, de cei de acolo coborâţi. Le-au făcut tocmai ştiind că s-ar putea să se adune cei de-aceeaşi înălţime şi să trăiască împotrivă, altfel decât spuneau legile lor, dar să ajungă acolo unde legile spuneau, şi aşa legile ar fi căzut sub securea nemiloasă a adevărului. De frica securii, oamenii au pus mâna pe secure să taie drumul sau capul celor ce nu se supuneau legilor, tăindu-şi singuri aripile pe care şi ei le-ar fi putut avea.
Ne este dor de noi şi ne este, unul de celălalt dor, şi nu ştim, după acel înţeles pe care îl dau oamenii dorului, de cine ne e dor. Chiar şi când lucesc tăişurile securilor, chiar pe sub ele ni se strecoară, când ochii ni-s închişi, sau când privim înspre seninul înalturilor, dorinţe fireşti ce poartă în ele eternitatea lui cândva spre totdeauna. Învăluitoare văluriri se coboară spre a le trece, îmbrăţisându-le, dincolo de gândul oamenilor, făcându-le drum larg şi bătătorit spre clipa ce le va transforma în fapte nestingherite de privirile celor ce nici pe ei nu se înţeleg, dar vor despre noi să înţeleagă. Şi abia când setea se va mai domoli, împreună, sub zodia împreunării într-un tot unul, dorul se va explica pe el însuşi, fără acoperământuri şi fără a mai lăsa argumente care ar trebui de minte să fie, mereu, cautate.
Acestei lumi, din alte lumi venind, lumi pe care doar trăirile ni le arată cunoscute, suntem trăitori. Suntem altfel trăitori şi mulţi văd că ne sunt înţelesurile altfel. Dar şi aşa, teama că ei pot pierde ceea ce li se cuvine este mai mare decât teama de a primi ceea ce fac să le fie cândva răsplată pentru securea pe care, chiar de n-o ridică, mereu o arată. O arată, găsindu-şi puterea în gloata din care n-ar pleca niciodată şi în gândurile despre ei, ce şi le ţin mereu aproape, fiindu-le crez, dincolo de speranţa de a fi ceea ce-şi spun că sunt. Dar totdeauna şi-l găsesc mai jos de orizont.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: