joi, 10 ianuarie 2013

Timpuri de după lupte

Lupte pentru orice şi chiar lupte pentru nimic, se pot ivi, oricând, fără a fi nevoie de prea multe căutări, fără a fi nevoie prea multe sforţări, dacă în noi nu e pace. Iar dacă cei care stau undeva aproape, uneori mult prea aproape decât ar trebui să stea, trăiesc mereu cu gândul înspre orizonturi tulburi, înspre înfurtunatele idealuri ale luptei pentru a face dovezi de supremaţie fără sens, luptele se trec în războaie care aduc deznădejdea sufletului, rupt şi lovit, de prea multe ori, în lupte.
Este mai uşor de înţeles întâmplarea care arată că dorinţa gândurilor a învins. E chiar firesc să fie înţeles ceea ce este simplu, ceea ce gândul, clipă de clipă, dă formă şi contur. Dar e mult mai greu de înţeles întâmplarea care pare că este cu totul împotrivă, agăţată de argumente care mult prea simple sunt, luate separat, şi simple fiind sunt uşor de înţeles. Însă când înţelesurile ce se lasă rânduite la cheiul judecăţii fireşti devin far călăuzitor pentru cele ce luptă cu valurile şi cu furtuna, şi spre acelaşi chei al portului îşi fac drum, începe să se arate măreţia neştiutelor căi spre adevărurile ce dau haosului eterna bucurie a întâmplării ce s-a arătat a nu fi bună doar pentru a trăi pe deplin ceea ce e bine, dar n-ar fi putut fi văzut ca bine, de nu ar fi fost răul care să mărginească realitatea, care să transforme mult prea ordonatul haos într-o dezordine de nedescris.
Nu poate fi nicicum firesc să ceară cineva, cuiva, a fi aproape de o altă umbră decât aceea care-i este potrivită. Nicicum, nici prin dorinţa proprie, nu se va face ceva într-un aşa fel, care să fie şi de folos, şi nepieritor. Cu atât mai mult cu cât umbra altuia fuge spre o altă umbră, nu poate fi forţată a fi umbră a celui care o doreşte, ci doar a celui ce îi e pereche. Cum ar putea să vadă o umbră mare ca fiind mică, şi cine ar putea să facă o umbră mai mare care să şi încapă într-o umbră care ar forţa-o să îşi piardă conturul, şi aşa să-şi piardă cu totul sensul? Şi tot aşa, umbra de ieri doar pentru ieri a fost umbra cuiva, azi e o altă umbră. De nu ar fi venit întunericul nopţii, umbra de ieri s-ar fi tot mândrit cu nemurirea, şi s-ar fi făcut atât de mare, că zorii noii zile ar fi existat doar pentru alţii, nicidecum pentru cel care, pe seară, privise trecerea timpului înspre apusul zilei.
Unde ar fi să se ajungă dacă tot gunoiul s-ar păstra, la loc de cinste spre aducere aminte a vieţii, oricum ar fi fost ea? Iar dacă loc de cinste s-ar da la ceea ce înainte de a fi gunoi s-a văzut ca nefiind folositor, ori chiar nepotrivit vieţii, cine s-ar mai putea gândi să pună la loc de cinste pe cele frumoase întru totul, pe cele înălţătoare, pe cele de adevăr arătătoare, ori faptele care înspre nepieire duc? Acelea ce s-au stricat, nu-şi mai au viaţă lungă chiar dacă reparate sunt într-un fel... Iar cele care singure s-au stricat, nici n-au fost făcute să dureze, ci doar să se arate de model pentru cele ce se pot face să nu se strice. Că de n-ar fi să se ştie, ori să se arate ceea ce se poate strica, de unde s-ar şti ceea ce se strică? Că de n-ar fi să se ştie, ori să se arate cum se poate strica, de unde s-ar şti cum se poate să nu se facă fapta stricătoare?
Ţărmul mării stă de pază valurilor ce nu se mulţumesc a învolbura apele, şi caută să strice pământuri, fie că sunt cu rod ori fără rod. Dacă n-ar fi atât de înalt pe cât ar trebui să fie, de s-ar lăsa fugărit de valuri, ori dacă, din când în când ar mai fi lăsat pradă apelor, spre a le domoli, într-un mai apropiat sau mai îndepărtat târziu, s-ar vedea îngenuncheat şi ar ajunge să privească înspre cer, dornic de seninul înaltului când spuma crestelor de val, l-ar acoperi cu totul şi i-ar mărgini orizontul. Continuu, ţărmul va sta de pază pentru a face margini apelor în dorinţa lor de întindere, dar şi sieşi trebuie să-şi stea de veghe. Şi trebuie să privească înspre valuri netemător, pentru a şti care va fi val ce-l loveşte, care va fi val care doar îi încearcă statornicia, ori val care împinge nisipul înspre el spre a-l întări. Şi va trebui să ştie când vine acel val, ce nici nu-l loveşte, ce nici nu-l încearcă, dar nici nu-l întăreşte, ci doar vine spre el spre a-i scoate la iveală şi a-i arăta măreţia şi puterea de a fi pavăză şi scut uscatului, la hotarul apelor.
Atunci când o luptă s-a sfârşit, nu e de mirare că cei care au învins, de au învins uşor, spre o nouă luptă, de mărire a gloriei, îşi îndreaptă dorinţa şi, mai apoi, spre războaie cuceritoare. Şi totdeauna, când lupta se încheie printr-un armistiţiu, cel ce a încercat să oprească inutilitatea pierderii fără sens, se va trezi lovit fără cruţare, fără oprire, fără dorinţă de împăcare, fiindcă cel care atacă, printr-o înţelegere de pace nu-şi caută decât timp pentru a se întări şi lovi tot mai puternic. Cel care a primit ceva ce bine-i face, nu se va opri, va voi acel bine pentru care s-a apucat să atace. Căci cel ce atacă pentru el vrea totul, pentru alţii nu-şi are gând ori dorinţă de altfel, în acelaşi fel ca cel ce lui şi-l vrea... De ce ar coborî un călăreţ de pe cal pentru a merge la pas cu acela căruia fiarele i-au ucis calul şi pe jos merge? Nu va crede că astfel nu trebuie să facă, spre a nu fi şi el pradă, mai ales dacă el, călăreţul, vrea să fie văzut ca cel care n-a fost oprit de piedici?

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: