Mă întreb, de multe ori, de ce oamenii înţeleg trecerea timpului, abia când îl numără în neputinţe şi îl simt în greutatea mersului, şi abia atunci îşi aduc aminte de rosturile pe care le-au lăsat agăţate prin parii gardurilor sărite, încrezându-se doar în gândul lor că se vor întoarce, că se pot întoarce, de fiecare dată, chiar şi după ce şi-au făcut faptele şi alte fapte i-au făcut să uite de ceea ce îşi luaseră ca voie pentru a-şi amâna întoarcerea, făcând cu ochiul altor drumuri care li se păreau că îi poate înconjura de lumini în care să se arate altor oameni, care, din întunericul în care cei mai mulţi preferau să stea, doar către ei îşi vor avea priviri şi doar către ei îşi vor face drum?
Atât de mult îşi doresc cei mai mulţi dintre oamenii să trăiască, dar uită de ce, pentru ce şi mai ales cum să trăiască... Îşi lasă ochii să privească poveşti şi poveştilor altora se dau pe sine uitând să se întrebe de noapte ori e zi, de este frig ori este cald, de este rău ori este bine, dacă ceea ce fac este spre bucurie şi linişte mai târziu, ori spre amarul regretelor. Despre rost de venire şi motiv de plecare, spun cuvinte cei care ştiu să la adune, căutând mereu, aceleaşi lumini înspre ei. Se ştiu, se simt şi ei că priviţi dinspre întunericul ce-i doar lângă ei, înconjurându-i, aură de neprivit îşi au.
Restul e înţeles de la sine... Mai toţi vor să îşi cumpere arme să vâneze orice şi oricum, să prefacă-n cenuşă şi scrum ce nu pot cu piciorul să sfarme. Şi se pune accent pe cuvinte, mai ales dacă sună frumos, se doresc a fi cu folos punerea lor aproape, şi de-i cumva nevoie, se minte. Din cuvinte se fac vorbe care să arate ceea ce faptele nu pot. Întrebări despre viaţă sunt puse de acei ce omoară pe ascuns, şi la toate tot ei dau răspuns prin simţiri ce sunt doar presupuse. Dar şi unii, cu mâini nepătate la un podium măreţ se gândesc, doar pe alţii îi văd că greşesc, doar pe alţii îi văd cu păcate. Chiar şi morţii sunt scoşi din morminte pentru cei ce cred că-i normal de a pune un semn de final pe reale aduceri aminte. Adevărul se pare că doare, şi mai toţi, fac ce fac, şi-l ascund, în planul secund se trece viaţa, şi este trăită mai mult la-ntâmplare. Restul e înţeles de la sine.
A venit vremea, e chiar timpul, de a privi oglinda din toate părţile. E tot mai aproape clipa de-nzorire a noii vieţi, a ceea ce este menire şi datorie a propriei existenţe. Toate stelele sunt, de departe, luminoase, dar steaua ce se vede când ochii se ridică direct spre înaltul cel mai înalt, e mai aproape şi lumina ei trece prin norii ce vor, în felul lor, să-şi facă de lucru, uitând pentru o clipă de treaba ce o au. Chiar şi norii, rostuiţi spre a alina setea pământului, se mai lasă înduplecaţi de întuneric spre a-i sta mai aproape, fiind şi ei, temători de lumină. De-ar fi poate, după dorinţa lor, ar sta agăţaţi între Cer şi Pământ, spre a-şi arăta semeţia, dar trecând peste timpul ce li-i dat să fie nori, apele din ei, ascultând de sufletul ce le face să fie de viaţă dăruitoare, se fac apă curgătoare şi îşi iau avânt, aruncându-se din înălţimi, spre a fi motiv de bucurie măcar unui fir de iarbă. A venit vremea, e chiar timpul, să se renască viaţa prin viaţă născută.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu