joi, 17 ianuarie 2013

Lacrimile-ţi de-atunci vor fi secure

Lacrimile, oricâte vor curge, ori se vor curge, nu vor putea să cureţe ceea ce a murdărit frica şi minciuna, puse una lângă alta, puse una peste alta. Că de atunci când s-au făcut dovadă minciunii, ele singure s-au făcut cuţit şi bici ce vor lovi în viitorul pe care încă mai crezi că a şi trecut. Şi oricum s-ar pune legătura la ochi, la lumina zilei nu se vor mai distinge amănunte, dar lacrimile se vor scurge, mereu, totdeauna. Iar întunericul nopţii nu va fi, cum nu este şi nici nu ţi-a fost, motiv de odihnă în somn.
Ori de unde s-ar lăsa privite amănuntele faptelor, chiar şi cuvintele ce se ştiu rostite, dar de alţii neştiute, se vor întrupa forme ce vor alunga chiar şi gândul cel mai frumos, de fapte şi simţiri nici nu se poate vorbi. Mică sau mare, minciuna dă chip hidos, de care fuge oricine gândeşte spre ziua de mâine, oricine are, dincolo de nebuneasca trăire a clipei, sub ascunzişul plăcerii, în forma folosinţei a orice, o singură dată, apoi de aruncat în coşul inutilităţii, speranţa viitorului văzut fără întrerupere. Şi nu se face rost de îndreptare şi de dreaptă înălţare, când temelia pe care un zid se vrea înălţat, se tremură şi cutremură chiar şi la o privire fugară, care se întregeşte din amintire, ori la un vis ce dă lacrimilor temei să lase urme care mai sapă un şant pe obrazul ce oricum se brăzdează mai repede prin tresăriri la prea multele atingeri necunoscute şi se înăspreşte, lovit fiind de atâtea vorbe fără temei.
Roiesc poveştile în jur, poveştile care cerşesc, de la cei ce le aud, gânduri bune, dar gânduri ale milei fiind, răscolesc unghere neştiute şi, neputând să le cureţe de întuneric, fac paşii mai temători, faptele mai nehotărâte, vorbele mai puţin dorite a fi rostite, chiar dacă glasul, ce poate picura, rostind adevăruri, picături de miere, leac pentru viaţă încearcă să dea. Se stârnesc ideile clipelor multora, şi mirarea că doar clipe trăiesc, e semnul de întrebare care dă înţeles că dincolo de vorbă e un alt adevăr ce îşi croieşte drum, prin spate, nefiind voit prin faţă, spre cei ce, faţă în faţă, ascultă poveştile în care auzul şi văzul nu stau la un loc, în care mintea aleargă pe căi depărtate de simţiri.
Era, până de curând, timpul poveştilor pe care le-ai povestit, întorcând adevărul pe toate feţele ca să poţi să-i croieşti o haină nouă, o haină pe care să o poţi îmbrăca pe deasupra hainelor care ar arăta totdeauna nepotrivirea, oricâtă potrivire ar fi văzută, de alţii îmbrăcată. Steagurile pe care le fluturai, ca şi hainele pe care le îmbrăcai, le vedeai tu albe, şi erau albe, dar erau pământii toate după ce se aşezau pe tine, pierzându-şi culoarea, neputându-se împăca, neputându-se obişnui a fi fard de mască sau poleiala mucavalei podiumului pe care ţi-l umpleai, pe dedesubt, cu noroiul mlaştinilor în care păstrai năravuri din trecut, de folosinţă cumva, când nu ştiai de ce se face moale podiumul şi arată a se prăbuţi. Ştiindu-ţi sperietura, când te-ai văzut în faţa stâncilor neclintite de mii şi mii de încercări, de multe ori s-au ruşinat, iar obrazul tău s-a ridicat în faţa ochilor să-ţi şteargă fardul.
Timpulrilor, dacă nu le înţelegi nuanţa, le vei trăi urmările. Mulţi s-au arătat vremelnic falnici şi au decăzut mai devreme decât îi este omului în putere să creadă, mai repede chiar decât îi e dorinţa când îşi vrea dreptate. Nici el, omul, când, bine făcând deşi mai degrabă rău, face dreptatea pe care o vrea, nu-i mai grabnic făptuitor decât de, uneori, nemişcătoare şi negânditoare teşituri de răspântii care ies pe nevăzute în cale pentru izbăvirea celor ce nu s-au învrednicit a-şi încerca puterea de a uita minciunile în ungherele trecutului. Învrednicindu-te să tot cauţi după ele, ca nu cumva vreuna să plece în lume şi să se arate cum a fost rostită, şi nu povestită, s-au prefăcut a nu te lua în seamă răscrucile, iar tu ai trecut prin ele fără să vezi că drumul, de coborâre, ce l-ai ales, crezându-l de urcare, e o fundătu-ră care, la vremea când pasul ţi-l vei bate pe loc, mai repede decât acum îţi baţi paşii pe loc, nici spre înapoi nu vei mai putea merge. Te întreabă, ce îmi vei spune de voi veni atunci, auzindu-ţi ţipătul rătăcit, chemând Cerul întru ajutor?
Au rămas în urmă, fără să le mai poţi întoarce, cuvintele faptelor iar tu, parcă uitându-ţi rostul, alte fapte, ca şi cele din urmă, ai tot făcut. Şi te-ai legat la ochi să nu plângi văzând palatul de cleştar ce ţie-ţi stătea în aşteptare, de voiai să nu te mai întorci în cotlonul îmbibat de mirosul morţii şi al vânzării de suflet. Şi legată la ochi ai rămas, şi legată la ochi ai răstălmăcit adevărurile. Adevărului i-ai pus cătuşe şi, ca să-i închizi gura, cu lacrimi ai udat neadevărurile care credeai că te vor dezvinovăţi. Doar că, nevinovată fiind, dezvinovăţindu-te în faţa celor ce găsesc vină trăitorilor, ţi-ai adus aproape securea ce va tăia fără milă speranţele altcuiva, nevinovat, iar ţie parâma ce acum te ţine la chei în portul acestei vieţi. Şi vei pleca spre revenirea cu pânzele sfâşiate, devenind doar o barcă legată de o corabie ce va trece fără clintire prin furtuni... Dar ştii oare că încă mai e timp să fie altfel?

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: