miercuri, 9 ianuarie 2013

Împreună noi, spre regăsirea ta

Mai ai încă ceva vreme să pui pe fugă nişte adevăruri ce te fac să spui pe fugă nişte vorbe, doar pentru că nu îţi vine la îndemână să-ţi laşi sufletul să zboare în libertatea pe care, mereu dorindu-şi-o, cu tine, cu gândurile tale, cu propriile-ţi reproşuri, cu propriile-ţi argumente, se luptă. Ştiută învingătoare te-ai vrea altora, dar nu mă poţi opri să îţi spun ceea ce deja ştii... că te-ai vrea învinsă, ştiind că aşa vei învinge, că aşa vei câştiga lupta pentru viaţă. Tu te împotriveşti împotrivirii, împotrivindu-te! Îţi este însă teamă de nu ajunge să câştigi iarăşi lupte, dar câştigul să fie pierdere şi mai mare, de vreme ce războiul tot în toi rămâne.
Iar dacă tot s-a ivit calea de a da pe faţă ceea ce tu ai vrea să ştiu, dar nu ai vrea să tu să spui, nu pot să nu-ţi spun de drumul pe care, clipă de clipă, nu zi de zi, îl faci să-l ştii bătătorit, dar tot mereu îl găseşti mutat către alte şi alte creste, care doar unei priviri se arată înalte, privirilor ce urmează, dispărute cu totul fiind. Privesc din depărtare şi te privesc în gând, te văd în vis şi caut... dar oricât aş căuta măcar o piatră pe care să se poată sprijini un pas mai apăsat, nu este de găsit, nu este de văzut. Şi chiar când piatra de hotar se lasă văzută, la marginea lumii pe care vrei să o ştii a ta, ea nu se vrea decât un semn al timpului ce-ţi dă motive să îţi pui, mereu şi mereu, alte întrebări.
Rar, mult prea rar, te mai laşi privită în oglindă... Prea multe gânduri ştii că se abat asupra ta, şi aşa se pornesc ploile de coincidenţe care îţi lasă ori gust amar, ori nevoia de a trăi, nu clipe furate, ci eternităţi condensate în clipe. Şi aşa îţi aduci aminte că ar trebui să fii rost de întâmplare şi nu întâmplare cu rost, să fii viaţă înnoitoare şi să nu te mai aşezi în răscruci spre a-ţi aştepta înnoirea vieţii, să fii vârf de lance care trece de orice şi nu trecătoare pe lângă orice ţi se pare neînsemnat. A fost chiar foarte rar, mult prea mult timp dar astăzi, vrei sau nu vrei, e timpul să îţi aduci aminte că, dincolo de pragul casei va trebui să treci, repede, într-o zi, singură, pentru a nu mai fi singură şi a mai reveni, mereu, din când în când, uitată de singurătate.
Esenţe nepieritoare ţii în subsolul privirii şi, la ceasul târziu al îngheţării gândului, te laşi purtată, de umbrele lui, spre hotarul împăcării cu o realitate în care toate stau agăţate de sporovăiala ieftină a pauzelor care revigorează amintirile învăţării şi ucide, fără regret şi fără milă, orice cunoaştere. Şi ucisă fiind, uşor adaugi picături de larmă asurzitoare care, crezi sau doar vrei să crezi, că poate să rupă tăcerea în care altfel s-ar trece orice zi, la fel cu oricare altă zi. Dar nu-ţi pot alerga paşii în ritmul nerostuit al tobelor, adevărul tău neputându-se împăca, şi nu s-a împăcat niciodată, cu semnele pumnilor încordaţi şi aruncătura de băţ ce-l tot desparte de tine, tu cea care poţi fi, şi vei fi, zi de zi.
La urma urmelor, nimic din ceea ce mâna omului, ori gândul omului, face, nu este mai mult decât un nod, legat după priceperea legătorului. Şi se mai poate face şi nod peste nod, spre a se desface greu, deşi s-ar vrea să se arate de nedesfăcut. Nodul e semn al piedicii ce se va pune spre a se trece, spre mai departe, prin urechi de ac, şi când nodul e prea strâns şi vechi, doar vârf de ac îi poate desluşi încurcătura, spre a-l desface şi a nu subţia deloc firul înnodat, şi aşa subţiat de atâta strânsoare. În vremea care a mai rămas, te pregăteşte de pas întins, grăbit, pe drum bine luminat, spre timpurile care nu te vor mai confunda cu propria-ţi confuzie şi nici cu pierderea de vremuri în care te-ai pierdut pe coborâşuri, căutând urcuşul. Ca să poţi să te regăseşti pe tine, nedesluşite, doar, azi, esenţialităţi, s-au lăsat coborâte în coincidenţe şi dorinţe de contrarii idei, spre a nu te mira de dorinţele ce se vor vrea fapte şi de faptele ce vor avea urmare pentru totdeauna. Împreună astfel vom trece peste prag de seară, peste prag de zi şi peste prag de dimineaţă, dând motiv opririi de la drum lung, prin împreunarea ce va rupe zăgazul nerodirii.
Acum mi-e uşor să văd vântul spulberă nisipul de pe drumul pe care paşii tăi, încăpăţânaţi într-un fel, obligaţi în alt fel, din necesitate la urma-urmelor, se zbat să nu se rătăcească de ei şi de drumul lor. Chiar dacă încerci tu să-i convingi, ei nu sunt prea convinşi că nu te vor nedreptăţi şi nu te vei trezi privind cerul înnorat spre a afla drumul stelelor. Te-ai lăsat întâmplării de a pleca mai devreme de a învăţa că acestei lumi îi eşti făgăduită şi acestei lumi i-ai făgă-duit rodul tău, dar ştiind că, între toate câte ai de făcut, nu-l poţi lă-sa la urmă, somnul nopţii îţi scoate, grăbit, în faţă, toate faptele trecutului. Cum încă pasul nu poate călca piatra de temelie a rostului casei, te oboseşti a căuta justificări coincidenţelor, contrariindu-te cu dorinţa de a nu te lăsa nici încorsetată, nici dominată, dar nici însingurată. Timpul însă, e clar şi evident, s-a sărăcit de concesii, şi, dezgolindu-te de hainele fricii, te va duce, după miez de zi, să urmezi drumul care trece hotare.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: