Spre uimirea celor ce trăiesc temători de orizonturi, nu mă pot înfuria când cuprind întregul nemărginit şi nu caut mărginiri după care s-ar putea să îmi las ascunse adevăruri care, mai devreme sau mai târziu, îmi vor sări în faţă şi ar trebui să-mi opresc drumul spre a le tălmăci, sau, mai rău, răstălmăci, în înţelesuri pe fugă încropite. Şi nu-mi pierd curajul de a privi totdeauna până acolo unde se contopesc formele şi umbrele, acolo unde, la ceas de seară, Soarele îşi coboară privirile spre alte tărâmuri. Clipa aceea, în care se deschid florile vieţii acolo, mie îmi este cunoscută la fel cum îmi este cunoscută clipa de aici, de unde îmi iau puterea spre a zvâcni oriîncotro, de oriîncoto va fi nevoie să ajung.
Oriunde, oricum, caut a găsi ceva. Nu doar ceva ce e bun, mai degrabă ceva ce va fi bun, sau poate să fie bun. Căci nu pot cere pădurii să-mi facă loc de odihnă, nu pot cere cuiva să îmi lase loc de odihnă, acel loc trebuie să-l găsesc. Ca să-l găsesc trebuie să văd, fără să văd miraje sau să cred că acolo este raiul păsărilor ce, prin cântecul lor îmi face somnul odihnitor, ci să le văd cuibul în care ele îşi au odihna. Nici de vânturile ce mi-ar putea arunca praful câmpurilor întinse în ochi nu aş putea să mă feresc, dacă n-aş şti unde este marginea pădurii şi dacă n-aş căuta, de departe, la fel cum şi vântul de departe vede, cât de înalte sunt coroanele copacilor mărginaşi ori cât de golaşe sunt tulpinele lor.
Rău mi-ar fi de-aş sta să privesc cu ură şi cu ciudă spre cel ce spre departe caută cu privirea. El vede şi depărtarea şi înaltul, eu aş privi doar spre el si acolo mi s-ar închide orizontul. M-aş zbate şi m-aş bate să iau ceea ce găseşte el, ceea ce are sau va avea el, crezând că ceea ce este pentru el bun, mie-mi va fi la fel de bun sau mai bun. Cum aş putea să înţeleg, aşa pri-vind, înspre cel ce spre depărtări vede, de ce el este alb şi eu negru, el singur şi fără teamă iar eu în haită şi curajos ştiind în spate haita? Aş putea să las înţelesul deplin al albului ce-l face pe el altfel, diferit, şi al faptului că rămâne alb, fiind luminat de lumina depărtărilor şi de ieşirea-i, totdeauna, de sub umbra ce pe mine m-ar ascunde privirii şi vederii oricui, că nici bătaia puştilor nu-l face să se ascundă ori să caute a se face nevăzut, aşa cum eu m-aş pune ori în faţa, ori în spatele marilor copaci, ca să nu fiu uşor zărit? Şi aş putea să mă abţin, simţind şi văzând toată atenţia-i îndreptată spre departe, altundeva decât unde eu, şi cei ca mine, o avem mereu, să nu îi sar în spate şi să-i curm existenţa, spre a omorî exemplul pe care îl dă, fără să arate? Oare aş putea să nu-i simt şi în somn, şi în vis, suflarea sa ce cred că-mi suflă toate gândurile mele de a nu fi el superior mie?
Ireversibil, apa, curge... şi curge spre a potoli setea celor ce o caută. Privind spre depărtări, se văd pământurile, ce rob bogat ştiu că pot da, însecetate cum se apleacă spre a aduce spre ele orice fir, firav de apă. La fel prvind, de departe, spre nisipuri, le văd cum îşi apleacă urechea spre nisipuri mişcătoare cu care se întovărăşesc spre a se îndigui şi a-şi face mal împotrivitor apelor ce le stau în preajmă, şi cum gonesc, spre cer, orice izvor ce le-ar îndumnnezei. Vântul, şi chiar nisipul pământurilor uscate ce ridică în vânt, cu jind se uită spre cele roditoare, dorind a le supune uscăciunii cărora le plătesc ele bir. De-aş privi eu ceea ce îmi e aproape, de sete aş putea să mă sting, neavând putinţa de a cere izvoarelor să curgă pe unde mie mi-e dorinţa ori vrerea. Căutându-le şi ştiindu-le curgerea, îmi pot duce, ori-când, mersul sau alergătura, spre locul în care ferit de oricine stă la pândă, să pot să-mi oglindesc privirea în curgerea zglobie şi cristalină, ce-mi dă din timpul ei pentru a avea timp de a face ceea am de făcut şi limpezimea ei, vederilor mele, spre a nu închide ochii, uitând diferenţa dintre curat şi murdar, dintre luminos şi întunecat, dintre alb şi negru.
Niciodată, niciunde, nu pot să stau în aşteptarea furtunilor ca să-mi întregească privirea, privind în urma paşilor celorlalţi. A mă împotrivi furtunii, de-i nevoie aşa, o pot face dar, de ştiu că venirea-i e spre a limpezi privirea tuturor, m-ar arunca în prăpăstii, de-aş vrea să fac gesturi potrivnice. Oricum ea trebuie să vină, pentru toţi, spre a nu lăsa ca vânturile, ori somnul, ori mersul, ori ploile, să facă albul negru, să se acopere ferestrele dinspre cer, ori frunzele, stând prea mult pe loc, putrezind, ar strica curăţenia şi limpezimea apelor. Şi chiar furtunile care coboară focul din Ceruri şi aprind vreascurile şi uscăturile, îşi fac datoria şi îşi împlinesc rostul, spre a nu se pierde umbra copacilor trăitori, îmbolnăviţi de moartea celor care nu s-au făcut vrednici de a fi măreţi şi mult timp trăitori. Din depărtări, în juru-mi, privind spre departe, totul mi-e cunoscut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu