miercuri, 1 februarie 2012

Repere-n lumea fără de repere

Aici, acum, trăim într-un haos ce îşi pierde esenţa într-o dezordine care face netrebuincios orice principiu, care se vrea slujită doar de fărădelege.
S-au stricat rânduielile...
Copacii cresc înalţi şi falnici, de multe ori chiar şi când terenul de dedesubt ar ţine greu până şi rădăcinile unei plăpânde flori. Îşi are motivul lui să crească acolo, căci drumurile oamenilor, dintotdeauna, îşi au repere în ceea ce Dumnezeu le pune în cale. În scoarţa lui îşi mai scrijelesc timpul, vremea, viaţa, trăirile... Iar el, acel copac stă furtunilor în cale, neştiut de nimeni în adevăratul motiv pentru care stă şi există acolo unde nimeni nu l-ar fi putut sădi.
Când acolo, în apropierea copacului, din uscatul fără de picătură de apă, roua dimineţilor se adună, zăpada îşi face cuib de netopit mai mult timp, ploile prind a se curge mai mult, apare izvorul dătător de viaţă, bucuria trecătorilor este mare. Acolo este locul binecuvântării trecătorilor risipiţi de lungimea drumului. La loc ferit, izvorul dătător de viaţă, readuce gândul bun, ţelul drumului şi speranţa izbutirii şi izbândirii.
Şi se bucură toţi... Oamenii sorb din apa izvorului, se odihnesc la odihna bătrânului copac. Apa îi face rădăcinile viguroase, umbra falnică ţine apa vie, mereu vie. Dar oamenii văd izvorul şi văd copacul, nu înţeleg să le recunoască rolul de a exista numai şi numai împreună. Nici n-ar vrea să accepte, să creadă, că Dumnezeu a adus copacul să crească pentru ca izvorul să fie curat şi a adus izvorul pentru ca el, plăpândul izvor să fie cel ce face copacul să crească în coroană, să nu se vestejească. Oamenii doar constată întâmplarea, fără ca măcar de rostul întâmplării să se întrebe...
Printre ei sunt însă şi alţi oameni... Oameni cu gând hapsân vor să ia pentru ei, apa izvorului sau puterea copacului. Nu se gândesc nici o clipă că ei sunt acolo împreună. Nu vor să-şi amintească tristeţea copacului când izvorul dădea să sece şi nici că izvorul începea să sece când umbra copacului a fost ruptă de uragane. Oamenii trimit gândurile lor copacului ori izvorului făcându-le şovăitoare. Susurul izvorului îşi pierde liniştita curgere. Ori umbra copacului se sparge în adieri ce apar din senin. Când se linişteste susurul, adierea dispare, când adierera trece înspre furtună, izvorul se vălureşte. Oamenii hapsâni nu pot să creadă că Dumnezeu a lăsat, acolo, în răscruce de drumuri, mână în mână, copacul şi izvorul. Ei numesc totul o simplă întâmplare, fără să ia aminte că nu este singura întâmplare de acest fel.
Pentru cei mulţi, copacul a fost copac... era reper. Izvorul le era motiv de drum fără oprire... căci le era reper. Apoi şi izvorul şi copacul au devenit unic reper inconfundabil, unde binefacerea era consemn de împlinire. Izvorul şi copacul sunt de nese-parat, există vremurilor, mână-n mână. Împreună sunt reper fiindu-şi unul altuia motiv şi reper, pentru a putea fi altora motiv.
***
Când cei cu gând hapsân nu se pot opri şi-şi încearcă puterea de a lua totul pentru ei, dreptatea nu o mai fac oamenii, oamenii nu mai au nici o putere, oricâte încercări ar face. Atunci Dumnezeu trimite un fulger către copac, dacă el, copacul este dorit a fi furat... izvorul rămâne în arşita soarelui şi seacă... Sau Dumnezeu seacă izvorul dacă apa lui vrea a fi furată... copacul se vestejeşte şi se usucă... E ultima dreptate ce o poate face Dumnezeu, dacă oamenii nu se opresc...

Un comentariu:

misionara spunea...

e o simbioza, o lege nescrisa care nu ar trebui incalcata.

o scriere frumoasa. am citit cu drag

Cititori frecvenţi:

Google Followers: