E dat, e scris, nimic nu se poate schimba. Ni-i dat nouă doar să putem inversa cifre ale datelor, ni-i dat nouă doar să ne grăbim sau să mai lăsăm maşinăria timpului să meargă în gol, şi să ne lăsăm surprinşi de neiertătoarea sa oprire, când va voi ea, când nu ştim nouă dacă ne va conveni. Ne-a fost lăsat să ne înfuriem şi să ne furişăm, dar, spre a ne arăta că suntem nişte laşi cu noi înşine, când de toate vom fi crezut că a căzut în uitare, se face fapta împlinită, neiertătoare. Iar când împlinirea toată nu poate fi să fie, încă o dată şi încă o dată, se fac toate de la capăt, dar doar o dată se mai poate pune în spatele alegerii destinul. Doar acei ce-şi lasă Luminii, cu totul, sufletul, pot să trăiască bucuria clipei ce doar o dată se întâmplă în viaţa ce doar o dată este făcută să fie frumoasă. Repetenţii nu-şi ridică prea des capul din pământ. De cele mai multe ori le este şi ruşine de nevolnicia împotrivirii la care s-au dedat...
Între clipă şi părere s-au învăţat oamenii să creadă că, printr-o alegerea asemenea celei ce se poate face cu mâna, totul este cuvenit. Şi cu mâinile amândouă fac zidurile care să fie proptele la ceea ce s-a dărăpănat prin trecerea vremurilor, care par, pentru toţi, la fel pentru toţi, deşi sunt totdeauna altfel, pentru fiecare. Şi nimic nu se învaţă. Omul, alegător învăţându-se să se creadă, ajungând să se creadă, pentru faptul că Dumnezeu nu coboară la el pentru a i se arăta în preajmă, nici el nu mai vrea să mai urce către El spre a-l simţi în preajmă.
Unii vin cu un nume şi ajung să plece cu acelaşi nume. Altora li-i dat să vină cu un nume şi să plece cu alt nume. Şi aşa au făcut oamenii lege pentru cine să rămână pentru totdeaua cu acelaşi nume şi pentru cine n-ar trebui să rămână cu acelaşi nume. Când au făcut legea i-au luat omului dreptul şi dorinţa de a-şi face un renume şi au luat numelui dreptul de a fi etern. Doar cei care au făcut cei şapte paşi s-au dorit venitori cu dorinţă de eternitate. Cei ce au făcut măcar opt paşi nu se lasă doar pe sine eternităţii. Acei nouă paşi înainte, spre care toţi, aici nefiind, şi-i doresc definitivi, greu de făcut, căci doar aici se pot bate apăsat, şi de mulţi încă nu sunt făcuţi, dau renumelui puterea de a fi acelaşi şi pentru alţii care şi-au scuturat pulberea mândriei şi s-au lăsat poleiţi doar de lumina stelelor, dăruindu-se, fără a cere Cerurilor pământeşti bogăţii şi pământene fapte.
Şi legea cuvântului au făcut-o oamenii să fie altfel. Aşa a da a ajuns să creadă oamenii că înseamnă a dărui. Din a se dărui nu a mai rămas decât a se da, asemănate fiind, de cei mai mulţi, întru totul, în marea-i dorinţă a omului de a mânui cuvinte frumoase care să-i ţină numele pe buzele tuturor, atât timp cât se aduce el în-suşi în faţa privirilor oamenilor sau în auzul lor. Căci cei ce dau o fac din gând, cei ce dăruiesc o fac din suflet, tot la fel cum cei ce se dau, se dau pentru că le spune gândul să facă asta, dar doar cei care se dăruiesc ascultă de suflet şi nu se întreabă de ce o fac, nici nu se laudă că au făcut-o. Cei ce se dau gândesc, şi dau din Lumina lor, cei ce se dăruiesc, simt, şi răsplată din Ceruri îşi primesc, întreit pe cât lasă celui care primeşte dăruirea, Lumină primesc, întreit faţă de cât dăruiesc.
Au pus oamenii aripi unor cuvinte şi, fără pricepere le aruncă din praştie, crezând că vor zbura, sperând că prin zborul lor se pot şi ei înălţa. Dar după ce legătura, ce le ţine aripile întinse, se rupe, nu mai plutesc şi se prăbuşesc prin toate înţelesurile. Cel mai adesea, la cuvinte s-au repezit oamenii cu prostia lor dobândită prin mândrie nemărginită, au scos cuvinte la vedere şi, atârnând de ele piatre de moară, le-au întunecat. Doar cei luminaţi ştiu să le vadă când sunt întunecate şi când au toată strălucirea, nerostindu-le ori rostindu-le, în aşa fel încât cuvintele să nu se ruşineze de ele însele dar să dea toată strălucirea lor faptelor omului, când faptele sunt înălţătoare.
E dat, e scris, e adevărat. Dacă ai puterea, când te ştii coborâtor din lumină, de a sta în Lumină, poţi şti când omul îşi pune la îndoială faptele, timpul sau vremea, ori când îl opresc, împământenite efemer, condiţii, când îşi caută motive pentru a fi pe placul celor cărora le este în obicei să tragă pe altii la răspundere. Aşa poţi să aştepţi clipa în care omenirea nu se mai pune de-a curmezişul omeniei. Ai doar obligaţia de a da vestea în tot adevărul ei, spre a avea, în limitele vieţii, timpul şi spaţiul întreg făptuirii celor scrise.
Ştiind şi cunoscând, laolaltă, sufletul se grăbeşte arătând limita finală a alegerilor trecute, arătând pe cele bune, arătând pe cele deloc bune. De-acum nu mai poate fi alegere, poate să fie doar împotrivire. De mult aşteptatul pas nu se sfieşte a fi precum mugurul de floare ce şi dacă frigul vrea să-l ţină a înflori, îşi crapă ochi spre razele soarelui, ca să poată deveni rod bogat şi pe mai departe trăitoare floare binecuvântată. Vrerea oamenilor nu poate sta împotriva voii destinului precum nici gheţa nu se poate îngheţa spre a nu se topi în lumina care-i dă puterea de a fi iarăşi apă, de a avea iarăşi suflet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu