Foşnet de căutare se simte, se aude de peste tot. Caută oricine, se caută orice. Unii caută înţelesuri, alţii îşi caută înţelesuri; unii îşi caută viaţa, alţii îşi caută sufletul. Între atâtea căutări, sunt amestecate atâtea îndoieli şi vorbe fabricate în unghere tainice. Nu-i loc de a mai pune un ac, pe acolo pe unde se vântură culori frumoase şi dulcele cuvânt al celor care l-au dat tuturor spre a învăţa drumul cel bun şi nu pentru a-şi face orice drum mai uşor. Era din suflet pentru suflet atunci, acum de suflet vorbesc mai ales cei cărora de suflet nu le pasă. Sau acei care noaptea-şi vând sufletul, în contul zburdălniciei minţii, mulţumesc, pe toţi cu plecăciuni, din suflet.
Nu prea mai este timp de dumirire, când îngerii Luminii sunt ţinuţi cu forţa lângă cei ai întunericului, când harul este stindard de mândrie şi cuvântul este mijlocitor de dărâmări şi demolări, construind, în deplin sens cu învăţămintele de poleială, goluri, pentru ca omul, căzând să creadă, cât are timp să creadă, că zboară, să nu simtă coborârea, crezând că se înalţă. Şi se văd suflete înşelate care cred că se înalţă alături de mari trăgători de sfori ori chiar legători de pavajele drumurilor ce doar se arată a fi bune.
Fug toţi de omul trist, făcându-l vinovat de tristeţe, mereu întrebându-l de ce lasă pe alţii să-i vadă tristeţea. Şi vinovat este totdeauna găsit, fie că-l doare ceva, fie că-l doare stricăciunea ori rostul lumii, rost ce nu se mai găseşte nici pentru a-l arăta copiilor ca mostră. Iar dacă le mor copii de alergătură pentru a şi-l căuta, pe alţii vor da vina, spre alţii îşi vor îndrepta privirea plină de răutate. Iar ei, când ajung singuri şi trişti, caută să-şi dea motive, fără să le meargă gândul spre fuga lor, fricoasă, de cel trist, de tristeţe. Puteau să fie ei prag de schimbare pentru acela, dar au preferat să-l pună la zid, să se depărteze de el.
Degrabă aleargă şi buzna dau cei mai mulţi spre cel ce arată doar veselie şi voie bună în jurul său, fără să se întrebe şi fără să-l întrebe cum de poate să fie vesel când vede în juru-i nedreptatea, cum poate nu ia seama cum tobele bat ritmul marşului funebru şi el chiuie şi tropăie ca şi cum altceva se aude. Nici urmă de viaţă, nici urmă de gând spre altceva decât pe trăire după vrere şi după dorinţă. Şi drag îi e omului să facă orice ştiindu-se pe sine mai presus de orice, ştiindu-şi plăcutul necesar deopotrivă cu cele de hrană zilnică. Iar de copii-i rătăcesc pe căi ale deşertăciunii, privirea deznădăjuită abia mai pridideşte a se uita altundeva decât spre Înalt, de unde vrea să i se trimită ceea ce a pierdut. Nici nu întreabă pe cel vesel de veselia-i nu-i mască înşelătoare şi nici pe sine nu se întreabă de-i trebuieşte mai mult trăirea în ceea ce nu trăieşte, auzul în ce nu aude, vederea în ce nu vede.
Trist e şi Pământul şi trist e şi cerul de cât dezmăţ în căutări e acum printre oameni. De minciună s-au săturat zările, Soarele se topeşte şi aruncă raze ce ard pe nesimţite câmpurile şi minţile bete de dorinţe de bucurii ale oamenilor, iar luna nu se sfieşte să-şi arate ochii deschişi, căutători ai faptelor trăite şi nu doar făcute. Îngerii se plâng de ruşinea ce trebuie s-o trăiască, văzându-se puşi de om să dea strălucire nemeritului şi adevărului scornit, Arhanghelii stau în cumpănă şi întreabă de ce oamenii i-au coborât printre sfinţi dar le cer ajutor ca ştiuţi apărători şi dăruitori. Chiar Mai Marele Conducător, întâiul şi degrabă alergător în ajutorul celui năpăstuit, nu mai are ce să înţeleagă de la cei ce-l cheamă şi-i găseşte îmbătaţi cu aghiazmă contrafăcută, căţăraţi pe podiumul de mucava al împăunării.
Şi se caută şi se tot caută izbândirea prin cuvânt şi ispăşirea de păcate prin imagini şi înalţarea prin vorbe. Care mai de care, căutând prin multele cutii, ce spun unii că au în ele comori, aduse de nu se ştie unde, scoate la iveală şi vedere câte ceva, şi cred sau spun că e parte a întregului. Dar tocmai întregul nu este nicicând arătat, fie că e ştiut şi ascuns cu bună ştiinţă, fie că nu-i deloc ştiut dar presupuneri sunt multe. Iar cei care aşteaptă daruri pentru laude şi mulţumiri, dau mare veste despre ceea ce cred că li se va întâmpla spre foarte bine, spre pururi bine.
Şi ce nu se caută... Se caută sfinţi care aduc înstărire şi sfinţi binecuvântători ai păcatelor, se caută dezlegători de blesteme neştiute dar presupuse ca urmare a faptelor şi vindecători de boli şi urmări a obiceiurilor fără renunţare la faptele dătătoare de boli şi fără schimbarea obiceiurilor. Ori se caută dedesupturi sub care să se ascundă ştiutele gânduri ascunse spre a primi puterea de împlinire a lor. Nimic nu scapă necăutat, în lumini orbitoare ori în întunericuri fără de mărginiri.
Îngerii plâng, sfinţii se întreabă de ce îi mai cred oamenii sfinţi de vreme ce faptele şi spusele lor nu le mai vor ci mai degrabă pe cele aduse de peste mări şi ţări, de acolo de unde doar câţiva ajung şi nici ei între ei nu se cunosc. Sau, tot sfinţii, îi întreabă pe îngeri despre cele auzite, privitoare la puterea fără mărginire a omului sănătos, care-şi are pe sine mai sus şi mai presus de orice altceva, după cum învăţătura celor ce bine spun că dau, ca să primească tot binele altora, i-au învăţat. Chiar judecătorii de la Porţi stau şi se miră de singura scuză a unora care spun cine şi cum i-a învăţat să nu se lase ca păpuşi în mâna destinului ci să se împotrivească totdeauna, spre bun nume şi mare înălţare.
Frumosul ca făcător de bine este mai căutat decât Lumina, căci toţi văd Lumina prin bine, fără să vrea măcar să gândească despre Adevăr ca fiind Lumina. Adevărul li se pare rău, li se pare că doar oamenii răi, îl spun, că cei buni pot să mintă ca să facă bine. De aceea caută... Caută să găsească pe cei care le rostesc vorbe pe plac, ştiind uneori că sunt minţiţi frumos. Nu minciuna contează, contează frumuseţea şi multitudinea de culori...
E trist Pământul şi întristat de amăgirea spre care omul, de bună voie, se duce. Se întristează văzând plânsul celor treziţi din somn sau din beţie, dar cât de trist e pentru cei care nu-şi mai văd capul de căutări şi ticluiri pentru a-i minţi pe naivii care-şi lasă în mâinile lor bruma de dumnezeire ce o mai au, spre a îmbrăca o haină ce-i lasă văzuţi în goliciune când Lumina cade peste ei, doar Dumnezeu ştie. El ştie şi pe toţi amăgiţii care, după ce reuşesc să cadă, vin către El, cerându-i binele, fără a recunoaşte ce au greşit... El care ştie câtă căutare spre rătăcire este acum pe Pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu