duminică, 30 septembrie 2012

Numărând invers

Până nu de mult, când oamenii mai ştiau Pământul şi rostul fiecărui loc, nu stăteau să întrebe dacă pălămida e bine să crească între flori, dacă pirul trebuie să fie ţinut ca semn de hotar ori dacă iedera e bine să stea agăţată de pomii roditori. Ştiau toate astea şi nu stăteau să se uite la degete înainte de a le smulge. Iar dacă tot le smulgeau nu le lăsau acolo căzute. Le smulgeau şi le duceau în loc la bine ştiut, unde pirul avea rolul lui, de a ţine pământul să nu se mai preumble în voia apelor, unde pălămida dădea motiv albinelor să ajungă în stup, unde iedera era vara umbrelă şi iarna pătură ce ferea de îngheţ ferestrele prin care lumina trebuia să nu facă o cale întoarsă.
De-acolo de unde nici pălămida, nici pirul, nici iedera nu cresc, s-au dus unii să ia învăţătură despre rostul lor pe pământ. Acolo unde se ştiau din auzite toate, se întoarceau pe toate părţile ştiutele din totdeauna rosturi, căutându-se fiecăruia nod în papură. Acolo învăţau unii că neghina nu-i bine să fie scoasă din grâu, cum că ar avea rost de a curăţi rodul grâului. O spuneau ei, cei care luaseră cuvintele, unul câte unul să înţeleagă conţinutul, dar nu puteau să înţeleagă esenţa şi nici nuanţa legăturii dintre ele. Aşa s-a ajuns de la adevărul că neghina curăţă grâul de rod la adevărul cu care au venit învăţaţii, şi pe care îl flutură neştiutorilor, că neghina curăţă rodul grâului.
Şi aşa, cu fală şi mândrie, întorcându-se, învăţaţii s-au numit pe ei învăţători, învăluind în frânturi amestecate necunoaşterea rosturilor. Că nu mai are rod bogat grâul nu vor să recunoască celor care-i ascultă, spunându-le că nu a venit încă vremea să vorbească despre asta. Dar că va veni şi, învăţând doar de la ei, pas cu pas, pot să se uite la degete să nu se înţepe ori să se murdărească, dar şi să găsească motivul pentru care grâul nu mai are rod. Cu obiceiul omului de a aştepta să fie ziua de mâine mai bună, cei care dau ascultare fără crâcnire, prea târziu vor şti că nimic nu se mai poate face. Vor şti că s-au lăsat duşi de mână doar când pâinea va fi greu de găsit şi pentru că nu o vor găsi-o, copiii lor nu mai au puterea să stea pe picioare. Chiar şi aşa unii vor spune că învăţătorii lor i-au învăţat lucruri bune, ei nu au înţeles vorbele lor... Unii doar se vor trezi să caute învăţătura de la cei câţiva bătrâni ce vor mai exista...
* * * * * * *
Lângă tine, la două picături de viaţă mă găseşti încă. În vârful de ac al unei fapte stă trecerea mea spre trecut sau spre viitor. Marea frică de înţepături sau de murdărire, te face să vrei să vezi ce va face vârful de ac, ori ce voi face eu cu acel vârf de ac.
* * * * * * *
Când au spus oamenii că bătrâni cine nu are să-i cumpere, nu stăteau să le numere paşii. Pe-atunci învăţătura nu ţinea de lumescul înţeles al faptei, ci de firescul adevăr al celor adunate la trecerea înaintea lor prin toate. Şi se ştia atunci că pânza de păianjen prinsă de genunchii bătrânilor, de e ruptă, paşii le sunt mai voioşi decât ai lor, paşii lor sunt mai mici decât al bătrânilor. Nu se sfiau, nu se temeau că pânza li se lipea de degete, şi o rupeau. Nu stăteau să se întrebe dacă sigur ruptura, ce o făceau, pe bătrâni îi va face înainte mergători, sau că de-ar fi fost în zadar făcută unii le vor spune că nu s-au îngrijit de ei înainte de a se îngriji de bătrâni. Şi pe atunci unii vedeau zisa ca nefolositoare şi îi îndemnau pe cei bătrâni să şi-o rupă singuri, dar de bătrânii reuşeau singuri, sau alţii îi ajutau, să o rupă, veneau şi spuneau că e meritul lor şi că meritul trebuia răsplătit. Iar altora le arătau mâinile lor curate. Doar când ei ajungeau bătrâni ajungeau să se întrebe de ce ei nu ştiau să-şi cureţe genunchii, de vreme ce bătrânii reuşiseră când ei îi îndemnaseră să o facă singuri. Atunci, de-ar mai fi putut, s-ar fi întors să cumpere bătrâni cărora să le rupă legăturile de pe genunchii ce aşteptau să zvâcnească în paşii făuritori de drumuri spre totdeauna. Căutau însă în zadar, bătrânii nu se lăsau de ei cumpăraţi, ştiindu-i doar vorbitori şi nu făcători de dezlegare.
* * * * * * *
E prea greu acum înţelesul pânzei de păianjen. Acum altă învăţătură a prins să rodească, învăţătură care pune întrebări bătrânilor despre motivele care au făcut pânzei de păianjen loc de prindere pe genunchi...
Două picături de viaţă, lasă loc gol între ele şi pe-acolo vântul deşertăciunii se poate arăta ca furtună sau uragan. Tu poţi să faci din picături una singură şi vântul să ocolească de-a pururi locul prin care ştia că poate trece nestăvilit... Asta de ţi-ai fi credinţă şi ţi-ai vrea ştiută menirea-ţi cuvântului neîntâmplător.
* * * * * * *
Ceasurile îşi duc mişcarea aşa cum merge soarele când răsăritul e întâiul prins în mâna care totul poate schimba. Doar o dată, oricine, în mâna cealaltă prinde soarele şi vede pornit ceasul care la fel se mişcă. Numai că faţă de celelalte ceasuri merge invers. Şi mai e o diferenţă pe care o ştie doar cel care vede ceasul că nu se opreşte. El ştie că celelalte ceasuri vor bate ora amiezii, doar acela va bate miezul nopţii. Atunci se va arăta acel ceas vederii. Îl vor şti toţi ca ceasul care s-a oprit.
* * * * * * *
Am început să privesc zvâcnetul unui ceas pe care îl refuzi, pe care nu crezi că poţi să-l vezi. Va veni vremea să mă crezi că-l văd. Şi vei şti atunci că doar atât am putut să mai fac: să-l fac să bată mai repede, pentru a putea să potrivesc un alt ceas, acela care va bate şi secundele pe care acestuia tu nu ai vrut să i le laşi să bată... Număr şi eu odată cu el clipele care trec. Şi aşa mă va găsi timpul opririi lui: numărând invers. Atunci vei înţelege puterea ce-o aveai, în clipa de acum, să-l faci iarăşi nevăzut, să bată mai încet, acum când mâna mea e întinsă spre vârful degetelor tale...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: