Să stau să mă întreb, sau să întreb? Pe cine să întreb oare? Câţi din trecătorii de pe drumuri au fost pe acolo, pe unde am fost noi şi, mai ales atunci când am fost noi? Pe tine de te-ntreb, cum aş putea afla mai mult decât ştiu eu, când şi tu îmi pui mie aceleaşi întrebări?
Pe cine atunci... Pe cine să-l întreb şi să nu mă tem că ceea ce mi se răspunde nu e o scornire? Pe cine?
Ca om, cu mine trebuie să încep, căci eu sunt şi trăitorul şi simţitorul şi făptuitorul de aici, de acum, de atunci, de acolo... În afară de mine, doar îngerii şi Dumnezeirea, răspuns pot să îmi dea, să îţi dea, să ne dea... M-aş întreba de crezi şi tu la fel, dar nu mă-ntreb căci tot la fel ştiu că e şi pentru tine...
Pe mine, mie... E chiar întâia oară când mă îndemn să fac toate astea, căci mie trebuie să-mi explic de ce şi cum sfidez realitatea ce sunt şi sunt altfel decât sunt, de ce aştept cu sufletul la gură ceea ce nimeni nu ar crede că aştept, de ce îmi este dor de ceva ce nu se poate defini clipei de faţă ca motiv sau cauză. Dincolo de realitate trebuie să văd, realitatea mi-e ştiută dar simt că altceva o redefineşte şi altceva face ca eu să fiu altfel.
Spre omul, gânditorul în formule şi cifre, trecut prin sita anilor şi îmbogăţit în raţionamente adunate pas cu pas, m-am întors şi l-am întrebat de ce e diferită realitatea de simţirile realităţii. Şi nu ştiu dacă a privit în oglindă ori ori din gândurile măcinate, frământate şi dospite, a încropit o piramidă cu de toate, dar a încercat să-mi arate că este pornit un uragan căruia el nu-i poate ţine piept.
-Adună-te, pune în balanţă şi compară! Fă numărătoarea timpului, contabilizează-ţi faptele, împarte-le în cele ce lasă să spui Da, fără să crâcneşti şi cele ce te obligă să spui Nu, indubitabil. Dacă te trezeşti în nebunie, dacă nu ştii de nu e mai bine să te mulţumeşti cu prima concluzie, nu uita că trebuie să fii pregătit să auzi multe şi să vezi multe. Ţi-s dator, ca fiind tu, să îţi spun ceea ce eu, împreună cu tine, am învăţat. Întregul ce eşti poate fi un uriaş, dar că ceea ce se vede contează lumii în care stai şi trăieşti. Cea mai măruntă faptă ce ţi-a scurtat un picior este văzută până în zările albe, orice creştere nimeni nu o bagă în seamă. Dacă ai reuşit să te ridici, cei ce nu te ştiu, că ţi s-au pus trepte sau rampe sub picioare încă mai cred. De te-ai ridicat dintr-o cădere, toţi vor spune că ţi-s oasele rupte şi te ţin protezele drept, că alfel ai fi rămas să te târăşti.
Aşa cum am fost, aşa cum sunt, aşa voi fi tot timpul părtaş la toate. Prin mine eşti tu, şi eu mă ştiu acum ceea ce sunt în lume. Mă văd puţini, prin altele ale tale mă pui în situaţii grele în faţa celor care se uită doar la mine. Să le fac faţă nu pot, sunt doar o buturugă mică pe care ei tot vor să o calce în picioare dar o fac pe încercate, n-au curajul, şi nu ştiu de ce, să treacă, în fugă peste mine, ori să o ia şi să o arunce în foc. Rar, mai trece cineva şi ştergând praful se arată mirată de lemnu-mi neputrezit, dar, ori e izgonită, ori gonită, ori temătoare, pleacă uitându-se mereu în urmă, spre mijlocul răscrucii în care stau. Iar noaptea trebuie să simt ascuţit tăiş al securilor ce mă lovesc spre a încerca spargerea-mi.
Eu sunt faptă, cuvânt eşti tu! De fapte pot să vorbesc, şi ceea ce pot să spun îţi spun. Eu dau glas cuvântului, eu îl plămădesc, dar în afară de a te întreba dacă pe mine mă iubeşti mai mult decât restul a ce eşti, şi de mine ţii cont mai mult decât de tot restul, nu pot. Eu nu m-aş mai pune la încercare, dar tu de mult m-ai arătat cu degetul şi mi-ai punctat necruţător în cele adunate de la lume, de la alţii ori de la cele modelate de mine. Şi cum acum nu pot să îţi mai spun că nu greşesc, căci greşit-ai prin mine, fă cercetare şi pune întrebare către restul. Cât pot eu cuprinde, nu e destul, întregul e prea mare...
Pe mine întrebându-mă... Nu mai ştiu ce sunt: Cel ce merge prin pădure dar nu vede copacii sau Cel ce merge printre copaci şi nu ştie că merge prin pădure. Pădurea prin care păşesc să fie cea dătătoare de trăiri ce transcend realitatea sau liziera, plină de Lumini calde şi orizonturi adevărate, deschise spre departe să fie miez de speranţă, iar liniştea ce mi se aşterne sub paşi şi mă înveleşte, ferindu-mă de frigul în care am tot stat de credeau toţi că voi îngheţa, să fie venită din mine, cel privit de toţi cei ce-l privesc?
Mai mult decât pot să înţeleg duc în trăiri. Am motiv de tăcere doar ştiind că unui cuvânt simţit mi s-ar opune cel puţin zece cuvinte gândite. Nimic, niciodată nu este întâmplător... gândul meu nu mă mai poate contrazice, fiind deja tăvălit de câteva ori în luptele pe care le-a pornit crezându-se dinainte învingător. Şi nimic nu se întâmplă decât cum trebuie să se întâmple, pentru că totul trebuie să devină ştiut. Dar om sunt şi, fiinţând doar, nu pot să mă ştiu. Trăirile îmi spun asta. Ele sunt şi pornire şi îndemn în căutărea adevărurilor mereu adevărate.
- continuare în De de-atunci, din timpuri... [2] -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu