Mai mult, mai puţin...

Mai mult sau puţin, aşa e mai tot timpul... Şi nu e aşa pentru că aşa trebuie să fie, că aşa ar fi lăsat să fie, ci este aşa pentru că prea mare e dorinţa de a avea şi, în aceeaşi măsură dorinţa de a nu avea. Cei care vor pământ, de ape nu vor să audă, cei care vor ape, de pământ nu vor să audă, fiecare îşi doreşte ceea ce-i place, fără să ia seama de cândva, când se prea poate ca apele să nu se mai proptească în maluri, ori când pământurile se vor usca fără stropul de apă care le dă dreptul de a se şti înflorite şi rodnice, nu se vor gândi cu părere de rău la dorinţa ce i-a făcut să îşi voiască tot sau nimic, la vremea când nu ştiau ce înseamnă să ai şi ce înseamnă să n-ai. De dat nu li se dă, dar pot lua, de luat nu li se ia, dar se pot lipsi de ceea ce cred că n-au trebuinţă. Numai celor care au avut, şi una şi alta, li se dă sau li se ia, dar şi atunci cu măsură, spre a nu uita, ştiuţi fiind că pot să cântărească cu pună pietre de moară, sau baloane de săpun, în contrabalansul balanţei vieţii.

Limpezeşte-ţi ochii şi lasă-te clipei de acum, ca să poţi să ştii drumul pe care l-ai făcut. Lasă-te, lasă-te să să vezi acum, aşa cum eşti, fără să mai vorbeşti despre tine, lasă-te să vezi ceea ce ai şi cât ai, ceea ce n-ai şi cât îţi lipseşte, ceea ce îţi doreşti şi ţi se pare că ai avea. Şi nici despre asta nu vorbi, nu spune că ai ceva ce poate nu ai şi nu spune că nu ai ceva ce doar că nu vezi că ai. Căci de vei spune ceva înainte, vorbe de laudă sau vorbe de pagubă poţi să spui. Şi, nu-ţi mai spun, trebuie să-ţi aminteşti doar, lauda pagubei aduce iar paguba, pagubă se face. Ca să poţi să vrei trebuie, cu adevărat. Să ai măsura dreaptă, la fel în gânduri, ca în vorbe şi, aşa având-o, faptele la fel să fie. Cele lumeşti, cele văzute, atunci când doar lipsa lor o vezi şi o vezi tocmai pentru a şti că altele sunt cele cu adevărat lipsă. Pe toate le poţi primi, dar nu le poţi avea de nu se pot de tine lega, de nu au de ce să stea legate.

Acasă nu eşti niciodată dacă nu poţi să încapi în propria-ţi piele, ori dacă vrei să te ascunzi, ori, şi mai rău, ştiindu-te în gânduri şi în urmele trecutului, căruia nu-i spui că tu doar prezentului mâna i-o întinzi, de tine fugi. Căci casa nu-ţi poate fi casă, nici masa nu-ţi poate fi masă, de stai cu inima strânsă că se poate gândul să se lase auzit, vorbind despre altceva, vorbind cu altcineva, despre altceva. Iar dacă simţi cutremure sub paşii tăi, înainte de a te lăsa înfricoşată, vezi dacă nu tremuri tu, frică fiindu-ţi de fuga pe care ţi-o vrei, de nu cumva ai fugit din lumea care te ştia, într-o lume care te aşteptai să nu te ştie, dar ea, lumea pe care ţi-ai gândit-o ţi-a luat urma şi nu s-a lăsat nici convinsă, nici prostită, nici ascultătoarea poveştii despre viaţă, prefăcându-se nevăzătoare a sacului pe care cu zeci de noduri l-ai legat, în care ai îndesat amănuntele, amănuntele care se zbat ca peştii pe uscat, ca tu, simţindu-le zbaterea, să le iei, într-un fel, măcar în seamă, dacă nu vrei să le iei, aşa cum sunt, fără nici un fel de înfrumuseţare, în considerare.

Uită, în clipa când vrei să-ţi laşi limpezită privirea, tot. Uită ca să poţi amintirile să ţi le ai întregi, să nu stea ele aşteptând să le spui cum să ţi se arate. Ţi le poţi obliga să te asculte şi să îţi arate ceea ce vrei să spui, să le laşi poveştii ca şi cum ar fi adevărate, doar că multe din amănunte, aşa, măsluite, se vor pierde. Le poţi face răspunzătoare de neînţelesuri, pe uitarea timpului poţi să dai vina, dar tocmai asta te va cufunda şi mai tare în lumea neînţelesurilor vieţii, iar viaţa te va răsplăti, fără să-i pese că vrei sau nu vrei, fără să-i pese că altceva vrei, cu ceea ce tu îi laşi, cu ceea ce îi dai, nelăsând-o părtaşe la cele ce ar îmbogăţi-o, ba chiar, înainte de toate, sărăcind-o, lăsând-o fără argumente. Ea, văzându-te căutătoare a adevărului, alte fapte, asemenea celor ce ţi-au fost trecut, îţi va da, pentru ca, măcar când crapă pietrele sau bat clopotele celui de-al doisprezecelea ceas, să îi laşi drumul pe care ştia să meargă, pe care ar fi mers, de nu i-ai fi pus bariere, împinsă de dorinţe tainice, înainte de a fi vremea lor, de vruturi dincolo de vrere şi vreme.

Rămăşiţele acelea, cele pe care nici nu le vezi, dorindu-ţi să nu le vezi, obligîndu-te să nu le vezi, trag spre înapoi şi, când mai puţin de aştepţi, când încrederea pe care o ai în paşii pe care, gândindu-te, cum zici tu, bine, dorindu-ţi, dorindu-ţi-i, i-ai făcut, când mai puţin ţi-ar veni să crezi că îţi dau apă la moară unor fapte care te pun în faţa faptului împlinit, care te dau de gol, arătând ce ai fost şi ce ai rămas să fii din ceea ce ai fost. Eu chiar spun că te pun la zid, şi din disperare, văzând că nu ai putut să pui nici măcar temelia casei pe care o voiai ridicată de tine, că doar un castel de nisip s-a arătat a fi măreţ şi înălţător, pe alţii vrei să pui la zid, să-i arăţi cu degetul. De ţi-ar fi limpezite trăirile, limpede şi gândul repede s-ar face şi te-ar opri să faci ceea ce ţie nu îţi place să ţi se facă, nici măcar când tu ţi le faci. Şi dacă a fost alţii ţie să-ţi facă, nu te gândi să le întorci, ei n-au fost decât oglindă a ceea ce-ţi faci, prin neputinţe şi îngăduinţe trecând mai departe de realităţi, pe care nu le-ai putut înfrâna şi nu te-ai putut înfrâna. Despre asta fiind vorba, nu te gândi că ai un rost în viaţa celor nevinovaţi, că ai fost aleasă tu, la rândul tău, să le fii lor oglindă, fiindcă n-ai cum să ai dovezi că vei face fapte care să îi ajute sau e cumva doar gândul tău, răzbunător, pe ce sunt şi pe cum sunt, ei.

Au fost trecute, peste ziua de ieri, spre azi, multe şi nu te poţi lega la ochi, ca să-ţi laşi impresia că s-au sfârşit cele de atunci. O sfoară de o despleteşti, fiindu-ţi folositoare şi îndeajuns despletită, tot de sfoara cea de dinainte îţi aminteşte, şi, la nevoie tot o alta ca ea vei căuta. Şi nu ai cum, şi nici de ce să uiţi de ea, fiindcă sfoară nouă cu totul nici una nu e. Dar dacă mâinile te-au durut despletind-o, nu mai spune cât de greu a fost să o despleteşti. Ţi-ai ales sfoara pe care să o despleteşti, puteai alege alta, dar n-ai făcut-o, ştiind că poţi să duci, îndurătoare, urmarea, chiar dacă de neîndurat acum ţi se pare. Eu de durerea aceea îţi spun să o laşi acolo, în timpul ei, pentru ca ceea ce vor lega acele sfori să nu fie prea tare strânse şi să simtă durerea de care vorbeşti şi tot vorbeşti. Iar de nu a fost greu, de-a fost uşor, tot nu vorbi, că nu poţi să te încrezi în nici un nod şi dacă nodul se va desface, se va dezlega sau rupe uşor, sfoara rămâne sfoară, dar rostul nu şi-l mai are acelaşi. Iar dacă ajunge să se înnoade, fără rost, doar ca să se ştie înnodată, nodurile nu o întăresc ci doar o scurtează.

Aici, pe Pământ, aşa e viaţa.. Aşa e şi adevărul acesta nu-l putem ascunde în minciună, minciuna ar însemna moartea înainte ca omul să moară. Şi, ca adevărul, care curge, de la început până la sfârşit, drept, ca un fir prins undeva sus, în ceruri, atunci când s-a început, şi până jos, unde oamenii pot să-l vadă, aşa e şi viaţa. Ea este un fir care, dacă vrem să ne fie frumoasă, nu-l putem da după deget, nu-l putem înnoda şi nici nu ne putem juca, aşa cum vrem de multe ori, cu el, nu-l putem depleti dinainte ca să ne fie cunoscut ce va urma. Ca orice fir, se îndoaie, dar îndoindu-l, răsucindu-l sau mototolindu-l, întîi de toate se murdăreşte, apoi se subţiază şi mai apoi ori se rupe, ori se scurtează. Doar lăsându-l să fie drept, să stea prins bine, şi de Cer, şi de Pământ, nici vânturile cele mai puternice nu-l ating, fiind el tăietor şi îmblânzitor de furtuni.

Mai multe, mai puţine, mai mult, mai puţin avem... Aşa spunem noi, poftitori la toate, fără să gândim că le-am avea pe toate cele de trebuinţă dacă pe cele de trebuinţă am vrea să le avem şi nu ne-ar fugi mintea la a avea de toate, cu sau fără folos, cu sau fără merite. Şi le-am avea şi pe cele care nu le avem, dacă am da, din cele noi le avem fără a ne gândi că dând ni se va da, ci pentru a putea dărui bucurie celor ce nu au. Azi, vezi bine, cel ce dă vrea să se ştie că dă, şi dă ca să se ştie, pentru că, zice el, ştiindu-se că el dă, să i se dea. Îţi spun ţie că de nu ai, nu te gândi să dai, dar dacă ai dă, dă celui care nu are, căci dacă dai celui care are nu dai nici destul pentru a mulţumi, nici pentru a răsplăti. Dă cu sufletul neîndoit, fără să aştepţi vorbe, sau fapte, dă când simţi că e bine să dai şi nicicui, de e cerut sau eşti obligată să dai, nu da. Nu da celor care spun că n-au, aceia sunt doar cei care doresc să aibă, şi poate chiar au dar vor mai mult. Şi mai ai grijă şi la daruri, nu doar la ceea ce dai. Dăruieşte-te, dăruieşte, fără să ceri la schimb, fără să fii mâhnită. De nu ţi se dă nimic la schimb, aşteaptă-te mai repede la o mare schimbare în viaţa ta. Iar cui a fost darnic sau ţi-a dăruit ceva fără să ceară, tu răsplăteşte, ca să fii împăcată, fără să spui, fără să arăţi, că e o răsplată. Ceea ce e bine să ştii e că cei ce dăruiesc au ce dărui, dar nici ei nu le au pe toate. Caută ce nu au, de acelea dăruieşte. Puţinul aşa se va face mult.