Din timp, de departe, de mult, de demult, spre tine venit-am... Din nou este timpul, eu ştiu că e vremea, cât încă-i lumină, să ştim că ne-avem, ca-n vremea aceea, când fără de teamă, priveam răsărituri din vârf de-nălţimi, şi nu se-ntâmplase, alegerea tainei prin care, acum, se pierde esenţa luminii-n neanturi şi omul se crede stăpân absolut.
Sunt parte din lumea ce prinsă-n vâltoare, nimic nu mai vede, mai mult se orbeşte, spre umbre se-apleacă urechea ades. Sunt partea ce nimeni nu vrea să o vadă, ce-i pune parafe prin spate mereu. Vorbesc de departe, mai nimeni n-aude... Doar câte-o privire, mereu pre fugară, vrea chiar să-nţeleagă ce timpuri ce vin, fără a crede că întâmplarea e doar o urmare a faptelor vechi..
Din depărtare vin mai aproape spre căutarea ce ştiu că o ai. Mă vezi prin umbre ori prin tăcerea ce aşternută se vrea cumva despărţitoare şi împotriva unui firesc, ce-l ştii în tine şi-l simt în mine, ce nu se-nchină oricărui ghiont pe care unii, mânaţi de hulă, îl pun în sensul unei rostiri care de grijă să-ţi poarte ţie, şi mie frică să-mi fie-n veci, spre a nu ajunge niciodată unde avem de ajuns.
Caut acum, aşa cum căutător am fost şi cândva, şi altădată, neumbrite drumuri pe care să poată oricine să meargă fără teama de a-şi zdreli gândurile ori de a-şi risipi paşii. Drumuri pe care cei ce merg să poată să vadă tot timpul unde au de ajuns fără să uite de unde au plecat, fără să nege urcuşul sau să dea crezare tentaţiei de a se da de-a dura înapoi, pentru a şti ce nuanţe înşelătoare poate avea irepetabilitatea timpului.
Creste de val, cornişe mişcătoare de zăpezi ce-n urmă-ţi se topeau, sau de nisipuri mişcătoare ce-n urmă-ţi fugeau şi se pierdeau de tine, se pierdeau de urmele tale ori îţi pierdeau urmele, ţi s-au lăsat ca fundal şi fundament al drumului tău. De-ţi era nehotărârea în pornire, n-aveai unde te întoarce, fiindu-ţi drumul de întoarcere zăvorât în nicăieri. Veghetor al drumului şi călăuzitor ţi-a fost ochiul de cer prin care puteai să-mi întrezăreşti venirea şi prin care puteam să-ţi văd şovăirea când credeai că paşii se vor afunda ori lua la vale, înspre stânga ori spre dreapta. Nu pe mine mă ştiai, dar îmi ştiai privirea ce te veghea. Eu te cunoşteam pe tine, privirea însă ţi-o căutam, ştiind-o mereu spre drum aplecată, căutând locuri pe care să-ţi pui paşii de drum şi pe care să-ţi aşezi paşii de odihnă. Îţi ştiam îmbrăţişarea de pe când îţi deschideai braţele să cuprinzi raza de lumină ce te trezea din somn când când nu mai ştiai cum să-l alungi, nefiindu-ţi de folos ci rău făcător dorinţei tale de a ajunge la limanul de care sufletul nu se putea lipsi.
Plecaţi la drum de atâta timp suntem, că între timp ne-au încurcat, cei cărora le-a fost dat să ne întâlnească, până şi numele, căci nu mai ştiau decât povestea că, şi eu, şi tu, ne aveam origini pe sub dealurile pe care, dintotdeauna, chiar şi acum, noaptea coboară Dumnezeu şi dimineaţa, înainte de a se înzori Pământul, îşi poartă paşii desculţi prin rouă. Şi tocmai pentru că ştiua că ne-au încurcat şi se tot încurcau, neînţelegând cum tu puteai să spui continuarea poveştii pe care eu începusem să le-o spun, ne-au dat nume scurt, nume de neuitat, nume ştiut de când oamenilor li se vorbea din Ceruri şi tot din Ceruri li se trimiteua soli şi solii şi când oameni aleşi puteau pleca în Ceruri spre cunoaştere şi învăţătură.
E încă departe, se zice, vremea adevărului şi depărtări se par despărţitoare şi depărtătoare... Dar ceea ce se vede depărtare nu este decât statul meu în marginea orizontului celor ce spre tine privesc. Sunt undeva aproape, atât de aproape că, cei care m-au zărit, s-au temut ca de moartea pe care ei o plătesc spre a nu-i elibera de chinul propriei neînţelegeri şi ţi-au spus povestea lor, înlocuindu-şi numele cu al meu spre a se crede ei îngeri şi a crede ei în primul rând şi tu mai apoi, despre mine, că pot fi sabie şi ştreag de călău care a obosit ucigând prunci nevinovaţi.
Eram departe da, eram departe... Azi sunt aproape, da, azi sunt aproape. Doar că stau în aşteptare, aşa cum se vede din trecerea timpului tău, până când, desluşindu-i tu nemotivata lui trecere, decredibilizându-i pe cei care îţi şoptesc armoniile vechilor iluzii pierdante, la ceas de amiază, când stelele stau pitite după lumina soarelui, să redai eternitate poveştii prin care nemuritorii pot să ardă în foc spre a stinge focuri.
Mai devreme se poate, spre a se învăţa minte timpul care prea minte lumea că s-a înstăpânit peste viaţa de om şi că el le face şi pe toate, dacă vrea, le şi desface. Mai târziu poţi alege, de încă e teama ce-şi pune în joc obrazul pentru a nu-i dezamăgi pe mai marii înspăimântaţi de nereuşita dezbinărilor ce le vor tuturor poruncite.
De-ţi laşi privirea ochiului de cer, spre soarele care se pregăteşte să răsară poţi să vezi cum timpul lumii deznădăjduieşte. Şi tot încearcă să-ţi acopere înţelesurile cu umbra lui... Şi ai să te miri că se teme până şi de umbra lui...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu