Între război şi pace [2]

-continuare din Între război şi pace [1]-

E luptă grea, e luptă crâncenă. E luptă chiar şi cu cel care se vrea liber, căci prins fiind în mrejele vechi, uită sau e făcut să uite, neagă sau e făcut să nege, ceea ce a cerut. Şi se porneşte a fi chiar împotriva celui care rămâne să lupte pentru el. Şi-n-cearcă să ucidă voinţa cu vorbe sau chiar cu fapte. Este cel mai greu atunci, pentru că atunci se face judecată după legea oamenilor care pun înaintea cuvântului dat şi a faptei promise credinţa, spusa lor credinţă, de multe ori pervertită, a iubirii înţelese după cum este vrută a fi înţeleasă şi nu după cum este dată dintotdeauna pe totdeauna.

De s-ar întâmpla viaţa altundeva, altfel decât pe Pământ, să se arate, s-ar putea, ce poate să fie drumul pe care e dus omul dacă se opreşte şi dă crezare celor ce-l îndeamnă sau îl duc înspre împotrivire. E uşor de văzut ceea ce lor le place să spună, ţinând cont de vorbele deşănţate aruncate de unii care s-au dorit a se arăta mari cunoscători ai tainelor, că ţine de ceea ce tu le-ai face să le fie viaţa şi drumul, lor sau celor care sunt, împreună cu ei, purtaţi spre niciunde. Ei, însă, prin asta, fără să vrea, îşi recunosc ceea ce de fapt trăiesc şi ceea ce de fapt sunt: purtătorii unei lese.

Însă aici, acum, timp, nicicum nu este pentru a se arăta aşa ceva. Doar hotărârea începutului rămâne. Căci un Da, spus la început, este plin de toată esenţa legământului, a jurământului, a cuvântului dat, a promisiunii ce n-are alt sens decât de a fi onorată. Cuvântul, cu întâietatea-i dată de începuturi şi de tot ceea ce a urmat, este faptă ce trebuie să existe faptic, înainte de a se ajunge ca singur să ajungă faptă. Un gând are în forma lui efect, ceea ce se spune are un efect cu mult mai mare. Fapta îşi are efectul ei, rapid, vorba îi urmează şi apoi e gândul. Dar nimic nu se pierde, totul se conservă.

Şi asta e o lege ce nu are schimbare. Căci cel care ar fugi de spusa prin care se dă sens viitorului, se va minţi doar căci de tot ceea ce a spus scăpare nu are. Ar fi ca şi cum s-ar pune între Da şi Nu, între viaţă şi moarte, pentru că ar vrea să omoare fapta fără să poată să omoare ceea ce nu mai poate nimeni omorî. E o lege ce n-a fost de nimeni schimbată, de nimeni nu se vrea schimbată şi nimeni nu o va schimba, acolo unde lumina face ca totul să se vadă, să se înţeleagă şi să fie existenţă universală. Doar prin ungherele întunericului există dorinţa de a nu-şi şti omul viaţa trăită în demnitatea propriei dorinţe, de a-l întări în convingerea că este drept, cu alţii şi cu el însuşi, şi fără momotivsă şi-o schimbe. Doar de acolo se dă încredere omului de a minţi, de a se minţi, de a batjocori, de a călca în picioare, de a se mânia, de a da unui adevăr putere mai mare decât altui adevăr, de parcă adevărul ar fi asemenea minciunii, mai mare sau mai mică. Şi tot de acolo se spune omului să mintă, să se ascundă, să dea propria vinovăţie pe alţii, să uite că singur a fost găsitorul vinovatului.

Nici un luptător nu părăseşte câmpul de luptă în mijlocul luptei, aşa cum nu-şi părăseşte pe cel ce-l are ca aliat, indiferent că este mai slab sau mai puternic, indiferent că e pe punctul de a câştiga sau de a pierde. Un luptător adevărat merge împreună cu celălalt până la capăt, spre victorie sau spre moarte. Şi chiar dacă celălalt cade în luptă, ori este luat prizonier cu totul, tot până la capăt merge. Prin victorie îl poate elibera din lanţuri ori mai bine moare împreună cu el. E legea luptelor aici şi acolo, căci aici este precum acolo. Şi e lege a onoarei ce doar aici, pe Pământ, a fost adusă de unii pe palierul vinovăţiei. Acolo, totul e ca întotdeauna, acolo nu există schimbare, pentru că acolo totul e aşa cum trebuie să fie. Aici s-au grăbit oamenii să facă legile prin care să fugă de orice. Dar oare ce s-ar întîmpla dacă o femeie, la naştere, când copilul este deja ieşit înspre în afară, s-ar hotărî să nu mai nască?

E luptă crâncenă, e luptă grea, e luptă care nu se poate opri. Şi nici nu se poate nimeni opri ştiind mai mult decât se ştie, tocmai ceea ce s-ar dori, de păpuşarii din umbră să nu se ştie? Cine să se oprească ştiind că intrând în lupta pentru salvarea unui suflet salvează de fapt destine şi suflete a mult mai mulţi, unii dintre ei neştiind de unde li se trag unele sau altele? Cum să poată cineva să stea cu mâinile în sân văzând râsul hâd al păpuşarilor la simţirea sau ştirea suferinţelor celor pe care i-a prins în plasa ticluită cu grijă şi întinsă de alţii, de chiar cei care îi apără şi îi consideră ocrotitori?

Mi-s legile sfinte şi nu am cum să mă dau înapoi. Şi ştiu că nu se vrea să mă dau înapoi. Acolo, în nici un caz, aici chiar dacă se spune altceva în faţă, chiar dacă pumnii lovesc pieptul lăsat totdeauna fără apărare, chiar dacă orice rău mi s-ar vrea să se facă. Şi pentru toate adevărurile care trebuie să fie ştiute, cu tot ceea ce ar urma în urma a ceea ce s-ar şti, doar până la capăt trebuie să merg. Şi preţul este doar unul, nu are nici o semnificaţie materală. Preţul adevărat este doar unul: Jos gheara de pe ei!

E prea mic, prea neînsemnat, tot ceea ce ar vrea să se considere mai de preţ decât preţul adevărat. Şi tocmai pentru asta nu pot sta şi aştepta să se tot întâmple altele şi altele. Aşteptarea este în zadar. Trecerea timpului nu face nici să se găsească soluţii de compromis, nici să se facă mai mic războiul ori lupta. Poate doar nişte alte adevăruri care să facă şi mai dur finalul. Şi mai totdeauna prefer să propun pacea, dar o pace adevărată, o pace care să facă să se schimbe totul fără victime. Nu îmi doresc să se vadă diferenţa dintre pace şi război: pacea n-are nici o victimă, războiul are destule victime. Pacea spre care tot timpul năzuiesc aduce împliniri chiar tuturor, până şi aceluia care stă în umbră şi mânuieşte sforile, căci s-ar putea măcar în al doisprezecelea ceas să îşi lase îndeletnicirile, şi salvează toate sufletele. Calea războiului, deşi nu-mi este dragă, n-are cum să aducă împliniri, războiul nu lasă decât o cale a distrugerii, dar importante sunt sufletele salvate. Calea păcii îl salvează şi pe acel care a ridicat primul sabia, calea răzbiului îl lasă în mlaştina întunericului.

-continuare în Între război şi pace [3]-