duminică, 5 februarie 2012

Când plec... când vin... [1]

Vin şi plec... Plec şi vin... Se-ntâmplă asta destul de des, nopţile-mi sunt, de multe ori, mai grele decât ar însemna să sap şanturi adânci în câmpuri însecetate... Plec şi vin... Vin şi plec...
Nu ţi-a fost dat vreodată să-mi vezi plecarea, doar o singură dată m-ai văzut plecat, fiindu-ţi nemişcarea-mi dovadă. Iar dacă ţi-am spus cât de greu este, ţi-am spus ca să ştii de ce, uneori mă vezi, mă simţi, cât de dureroase-mi sunt mişcările. Şi-ţi spun asta, ţie, căci ştii şi tu...
***
Mă-nvăluia lumina ce-mi putea purta urcarea către poarta dinspre temniţele cerului, acolo unde îşi ispăşesc pedeapsa sufletele ce cu bună voie s-au vândut sau promis, când am simţit că se făcea zarvă mare pe lângă mine. Acolo trebuia să merg, căci doar acolo puteam să găsesc mai multe răspunsuri la întrebările şi neliniştea ta... Oricât căutam în jurul meu nu reuşeam să văd de unde veneau atâtea voci, când doar o singură făptură era în preajmă-mi. Văzusem cândva multe din astea, nu era deloc ceva nou, însă în vremurile de acum, oricui, i s-ar părea că este imposibil. Se duceau discuţii, se vorbea deloc înţeles subiectul, răcnete şi izbucniri în râs... mă ţineau să nu plec. Dar trebuia să plec...
***
Învăluit în lumina ce-mi era şi pavăză, am plecat, mai precaut decât de obicei. Tot priveam înapoi să văd ce se întâmplă, ce se poate întîmpla. Urcam încet trecând prin timpurile vechi, de acum sau de altă dată. Trecând prin apropiere am auzit ceea ce ai spus, vorbindu-mi gândului: “Recunosc puterea-ţi infinită la fel cum te-am recunoscut pe tine, cauza care mi-a dăruit efectul pe care îl trăiesc acum”... Îţi aminteşti?
Aş fi:vrut să vorbesc cu cea care erai atunci, să îţi amintesc spusele tale, când nu-ţi şuierau gânduri pe la urechile sufletului spre a te risipi pe cărări arătate spre a ascunde drumul cel mare... Aş fi vrut să-ţi vorbesc, dar trebuia să păşesc pragul porţii ce o cerusem deschisă. Acolo nu puteam întârzia nici la venire nici la plecare.
Am ajuns şi am intrat. Nu mai fusesem pe acolo de pe vremea când eram Vraciul Alb. Era vremea când am cunoscut multe suflete nenorocite de dorinţe betege, de minţi întunecate. Am fost martorul urcărilor nemeritate şi al căderilor finale, aşa cum am văzut învieri din moarte spre împliniri de destin, furat cândva dar regăsit şi împlinit. Atunci, acolo am învăţat să mânuiesc sabia ce taie parâme şi noduri fără să mă pierd în căutarea legătorilor. Mi-a spus tatăl tău, Cel ce de-a pururi Luminii te-a hărăzit, că cea mai importantă faptă este tăierea, legăturii, fiindcă cel care a legat, se va prăbuşi, şi aşa se va da singur de gol. Pe Pământ e prea scurt timpul şi prea mari pot fi efectele ca să fie irosit pe căutări. “Taie şi priveşte cum se năucesc cei ce au stat în umbra legăturii”, era ceea ce-mi spunea de fiecare dată când mă găsea pierdut pe cărările căutării.
Pe atunci căutam să vindec rănile. Reuşeam, însă altele se făceau lângă rana vindecată. Aşa am înţeles, că altfel trebuie să refac ceea ce stricau înnebuniţii. Am cerut să-i cunosc şi aşa am ajuns acolo. După o lege pe care încă nu o ştiu, sau poate a fost o alegere, am fost ales să fiu cel căruia el era cel care îmi şlefuia pe cele învăţate, pe cele cunoscute, pe cele deprinse.
***
La el m-am dus direct şi l-am întrebat despre cele ce mi-ai spus. Am întrebat să aflu mai mult decât ştiam, căci ceea ce nu vroiam să ştiu, pentru tine trebuia să ştiu. Erau atât de clare cele ce mi le spusese că rosteam cu sfială fiecare cuvânt. Privea către orizonturi, tăcut, semn că nu îi erau necunoscute cele ce, adunate, erau suficiente să poată fi la zece împărţite şi să aibă efect final. După ce mi-am golit tolba, după ce am pus toate întrebările, am îndrăznit să pun şi pe cea esenţială, întrebarea ce l-a făcut să-şi apropie privirea înspre mine: Cine?
Nu mă aşteptam să primesc un răspuns direct, nu era pentru întâia oară când ar fi făcut aşa. Tocmai de aceea i-am urmărit gestul mâinii; ştiindu-i-l am pus primul pas împreună. Mergeam împreună pe drumul temniţelor în care sufletul păstra chipul ce-l copia pe cel de pe Pământ. Ştiam că aceştia sunt cei care nu se lasă înduplecaţi nici de lacrimă, nici de plânsul copilului mic lăsat de izbelişte. Cum aici am spune noi, cei mai răi. Şi-mi arăta chipuri îmbătrânite, chipuri încă păstrând tinereţea ca fard. Nu cunoşteam aproape nici unul. Mă simţea că aveam nerăbdarea de a şti, şi după cel de-al şaptelea chip mi-a zis:
-De unde să îi ştii, de unde să îi cunoşti? De unii nici nu ţi s-a vorbit căci au trecut precum un fulger, s-au arătat la faţă doar cât să vadă-n faţă! Şi duşi au fost să facă ceea ce ştiau ei să facă pentru ei, pentru ai lor stăpâni, pentru plătitorii lor pofticioşi... Şi doar trei mai sunt primprejur, vor fi în calea ta în zilele ce vor urma. Nu-i căuta pe ceilalţi, acum plecaţi sunt din drum şi nu se vor mai fi nicicând aproape. Să-i cauţi pe cei pofticioşi...
De acolo mi-a arătat drumul spre temniţele fără chip. Acolo sunt cei care s-au aruncat asupra altora ca să le fie bine, furând, cerând, cerşind, lovind, forţând, minţind; le-a fost lăsat chipul tocmai pentru a fi aici, unde pot să-şi facă bine sau să-şi facă rău. Acolo e aglomeraţie mare şi acolo judecătorii au mult de muncă. Şi cu aceştia au mult de furcă, pentru că nu reuşesc să afle adevărul uşor, pentru că încă mai cred aceste suflete că pot ascunde în spatele unei trestii munţii de fapte. Acolo am simţit şi cunoscuţi şi necunoscuţi. Le simţeam umbra faptelor şi se răscoleau în mine urmările faptelor şi gândurilor lor pline de neputinţă şi ură. Erau cei ce ştiau ce făcuseră, erau şi unii care se porniseră fără de motive şi motivaţii. Cei mai mulţi se arătaseră prea plini de sine, prea departe de ceea ce erau şi mult prea departe de ceea ce puteau să fie. Aici, în această aglomeraţie, îşi desăvârşesc cunoaşterea şamani şi Marii Preoţi, căci la câte fapte au cei care sunt aici, e uşor de înţeles pragul nebuniei oamenilor.
I-am recunoscut pe mulţi pe aici, ne dau şi acum târcoale. Şi unii chiar sunt de temut. Chiar şi cu marea-mi neteamă, nu pot să nu recunosc faptul că pot lovi imparabil, căci sunt deţinătorii unei tehnci desăvârşite a încondeierii cuvintelor. Cu cuvintele meşteşugite şi-au ascuns faţa nopţii. Din cuvinte şi-au făcut măşti, cu melodioase tonuri ne-au lăsat în necunoaştere, deşi ne era ştiut faptul că altceva era de găsit la ei.
Aveam un mare neastâmpăr, îmi duceam mereu paşii spre ei, ţineam să ştiu pe fiecare dintre ei, să nu-mi fie nimic necunoscut. M-a oprit, chiar atunci când găsisem motiv să cer să mă lase. Mi-a spus fără să-i pese de neliniştea şi neastâmpărul meu:
-În fiecare clipă te poţi întâlni cu ei. De-ai să-i întâlneşti acum, când veţi fi faţă-n faţă nu-i vei mai putea opri, căci ştiut fiind, vor şti să se ascundă şi să lovească înainte de a te aşeza în aşteptarea loviturii lor. Aici ai multe din răspunsuri la întrebările cu care ai venit, dar rostul tău nu este de a tălmăci numele ci de a fi pavăză. Nicicând să nu mai faci ceea ce ai făcut, nicicând să nu mai spui ce dat îţi este să vezi. Tu trebuie ca mai întâi să tai, căci căruia îi spui e ochiul şi urechea umbrei. Cei care sunt mai slabi, cei cărora şi îngerii li s-au furat, spun cu vorba lor ceea ce tu le spui. Cei care mai pot ţine piept niciodată nu vor spune, dar auzit fiind şi văzut fiind de umbra de ei legată, înspre tine se vor întoarce cu vorbe, cu fapte sau doar cu neînţelegere şi mult mai mult ai tu de luptat şi ei de suferit până ce se vor tăia de umbre.
Nu mi-a fost prea uşor să mă opresc. Vroiam să adun şi să aduc dovezile. M-a lăsat doar să îmi adun câteva din cele necesare ca să ştiu ceea ce este de făcut. M-a lăsat doar să ştiu ce efecte au avut faptele, ce urme şi ce urmări s-au pus peste noi. Când a simţit că este îndeajuns, mi-a arătat că trebuie să mergem mai departe şi mi-a spus:
-Acum ştii ceea ce e de făcut?

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: