joi, 23 februarie 2012

În taină...

Credeam că lumea se sfârşise, nimic nu putea să mă mai convingă de mersul ei mai departe. Luptam împotriva a ceea ce trăiam şi credeam că lupta-mi este dreaptă, mânat de fadul gând al binelui de mine definit.
Luptam şi mă împotriveam oricărei raze de lumină ce trecea prin preajma mea, numeam stelele licurici şi căutam o rază care trebuia să vină dinspre trecut şi să ducă tot mai departe, să dea consistenţă drumului meu, înspre punctul pe care îl ştiam normalul final. Mă împotriveam uitând că mi s-a pus în faţă alternativa finalului pe care-l refuzasem atunci când l-am văzut creionat prin întunericul din noaptea primei Încercări.
Într-o singură rază, ce o căutam cu disperare se închisese tot orizontul meu. Nici nu mă îndoiam de gândul meu ce devenise simţire. Nici o altă trăire nu o puteam lăsa a se consuma în firescu-i mister dezlegat. Uitam, gândind, că sunt eu privitorul înspre orizontul viitorului pe care îl transcriam în cuvinte puse pe acordurile simfoniei vieţii. Eram foarte sigur că ştiam totul şi atât de meşter la a spune Nu, încât pentru a spune Da, atunci când normalul răspuns era Da, adunam un Nu lângă un alt Nu. Uitasem că doar un singur Da spus sigur când fusesem cercetat a doua oară de Îngerul care mă întrebase despre voinţa de viaţă, atunci când prelungitul meu Nu mă trimisese înspre cercetarea Cerului.
Şi a luat aminte Cerul de toată sfidătoarea mea împotrivire. Mi-a luat din mână condeiul, odihnindu-l lângă cerneala ce se usca în aşteptarea sa. Cuvintele stăteau agăţate şi voiau să se sinucidă. Între mine şi ele nu mai exista nici o punte şi pânze de păianjen se ţeseau pe calea dintre mine şi ele. Degeaba le chemam să mă ajute să-mi transcriu simţirile; se răzvrătiseră şi ele împotriva minciunii prin care îmi puneam gândurile raţiunii să se numească simţire.
Cerul punea Înaltul să plângă deasupră-mi şi să-mi trimită câte un înger care să îmi trezească simţirile, de mine şi prin mine, adormite, simţindu-mi marea cădere în nesiguranţa zilelor pe care le lăsam să treacă, cele cărora eu le spuneam a fi zilele de mâine, dându-le pradă crezului că ziua următoare se va face să se întâmple libertatea din gând.
Îl priveam pe Dumnezeu în faţă şi-l rugam să facă ceea ce îi ceream, căci ştiam că, ceea ce cerusem în copilărie ori, mai târziu, când mă colindaseră gândurile sau faptele potrivnice, El îmi dăduse fără să mă lase să aştept. Acum mă lăsa în aşteptare, ba poate îmi arăta El ceea ce trebuia să fac, însă eu căutam doar o singură rază. El vroia să mă conving de mine, dar eu nu mă lăsam convins nici de dezordinea ce dărâma tot ceea ce clădisem. Mă împotriveam oricărei schimbări, iar El schimba tot decorul din jurul meu. În noul decor nu-mi mai încăpea gândul care declara război adevărului.
A trebuit să mi se cutremure pământul sub picioare ca să-mi simt cutremurată întregii mele structuri, până în cea mai profundă, cea care doar mie, şi celor ce o puteau pătrunde, era perceptibilă. M-a adus în pragul de a recunoaşte că nu se mai poate. Iar adevărul ce-l tot ocoleam mi s-a pus în faţă, nimic nu mai putea să fie întors din drum. Atunci m-a întrebat un înger dacă acum dorinţa-mi e să stau în răscruci de drumuri, privind spre cele care duc doar înspre nicăieri.
Sângele începuse, fără motiv, să curgă. Atunci am înţeles că trebuie să mă las Lui! Armele mele erau cele care-mi deschiseseră răni ce sângerau fără să poată cineva să le oprească. Nu mai aveam nici măcar şansa de a pune armele în tecile lor, era doar timpul de a depune armele mele omeneşti şi a mă preda în faţa Cerurilor!
În taină, când de nimeni nu eram văzut, îmi pregătisem ultimul atac, spre a mă şti învingător. Gândul meu îl pregătise până în cel mai mic detaliu. Nu lăsasem nimic pe dinafară, pregătisem chiar şi stindardele victoriei. Eram atât de sigur că simţeam marea victorie că mi-am permis să dau un timp de răgaz destinului. Un timp suficient ca să-mi savurez simţita victorie.
Liniştea m-a cuprins însă brusc. M-am întors pe linia frontului şi am depus armele în faţa realităţii. Nu eram prizonier, aşa cum îmi era teamă când luptam. Devenisem liber. Libertatea îmi pansase rana sângerândă. Trăiam minunea pe care puţini o cred a fi posibilă. Trăiam brusca mea schimbare, regăsirea liniştii pe care mi-o pierdusem venise atât de brusc încât ameţisem. Ca să nu mă scurg, Cerul m-a luat în braţe.
Ore doar trecuseră şi cei din jurul meu au văzut că omul ce eu eram, simţitor prin gânduri, devenisem simţitor în toate! Toate razele ce treceau pe lângă mine, ce treceau prin faţa mea, îmi spuneau dintr-odată ceva ce putea fi iarăşi pusă în cuvinte. Acum cuvintele alergau spre mine şi nu se mai propteau în gânduri. Graniţa tăcerii şi nesiguranţei nu mai avea nici vamă nici Post-Control, trecerea era liberă. Aveam dreptul să aleg, aveam dreptul de a mă şti şi regăsi, pe mine, în toate.
De câte ori am ajuns în răscruce, m-am lăsat, în taină, îmbrăţişat de Cerul atotputernic care m-a binecuvântat cu iertarea faptelor recunoscute, cele ce, zi de zi, îmi ia din împotrivirile vieţii, pentru a putea să îmi dăruiască ceea ce îmi este pregătit. Căci doar aşa mi-a putut da bucuria trăirii ce m-a lăsat să mă contopesc, oricâte greutăţi mi-ar fi dat în jurul meu, cu cerul. Mi-a dăruit calea trăirii înălţătoare, trăire ce-mi este dăruită de îngerul, şi el, trăitor pe Pământ.
Credeam că lumea se sfârşise, acum ştiu că lumea poate să reînceapă. Nimic nu putea să mă convingă de mersul ei mai departe, acum ştiu chiar şi cum va merge mai departe. Firul vieţii şi puterea împlinitoare a faptelor şi celor ce vor fi urmare a trăi-rilor în fapte, îmi este acum văzut şi-i urmez calea pe care mi-o luminează spre a nu mai rătăci. E drumul meu, pe care sunt purtat de ştiinţa îngerului. Merg când merge el, mă opresc atunci când el se opreşte, mă odihnesc doar când el îmi spune să mă odihnesc. Şi pot să urc în Cer fără de frică pentru că ştiu că el mă păzeşte, pe mine, cel care rămân aici, spre binerevenirea cu cele trebuitoare mie şi lui.
Din taina ce mi-a dăruit-o Cerul când l-am acceptat în viaţa mea ca definitoriu, pot acum să-mi aduc în viaţa de zi cu zi cele ce-mi sunt necesare, chiar dacă îmi lipsesc multe. Şi omeneştile dureri, şi omeneştile boli mi-au fost alungate prin singura putere ce se face totdeauna simţită, dar niciodată văzută de cei care nu vor să creadă că ea există dincolo de ceea ce ne spun legile noastre, de ceea ce măsurătorile noastre vor a o evidenţia. Împotrivă când mă mai pun îmi scoate în faţă întâmplări şi amănunte ce mă mână pe drumuri sau mă ţintuiesc în aşteptarea necesităţilor care vor veni.
În taină vor veni să se arate toate aceste necesităţi cărora trebuie să le fiu de faţă, căci în urzeala destinului ne sunt cuprinse şi nu pot să ajungă niciodată altundeva decât la înfăptuire. Le ştiu taina, dar nu le ştiu clipa venirii, însă le ştiu venirea prin toate câte mi se aduc spre acceptare.
Un îndemn din urmă îmi aduce aminte că o taină, lăuntrică, ce desluşită este numai în Ceruri, îmi striveşte arma, arma cu care m-aş dori potrivnic vieţii. Îndemnul este ultimă şansă vieţii mele, care niciodată nu lasă şanse împotrivirii mele... Căci dacă încă la ceva mă mai împotrivesc, el îmi spune mereu că trebuie să uit împotrivirea... Singura cale-mi e destinul!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: