marți, 7 februarie 2012

Când plec... când vin... [3]

Orice poruncă ce mi-ar fi fost dată mie cel ce sunt, n-aş fi respectat-o. Dar aşa cum mi-a fost spusă, fără nici un fel de impunere, ştiam că are efectul ce doar El îl avea deja ştiut.
Era mie dată porunca, era izvorâtă din dorinţa Lui, la care nicicând n-a renunţat. Era mie dată porunca spre ami fi îndemn aici, de a nu mă lăsa mişcat de orice rafală, de a nu mă lăsa dus de nici un val, de a rezista oricărei încercări, oricărei alungări sau renunţări ori amăgirilor de tot felul. Toate acestea ştiam că vor fi, aşa cum au şi fost. Altfel nu mi s-ar fi spus. Şi mi s-a spus pentru că va trebui să fiu malul ce nu va putea fi mişcat nici de oameni, nici de orice altceva. Şi înţelesul că nu va fi uşor, era cuprins în porunca ce mi-o dăduse.
În tot acest spaţiu al temniţelor, un fel de colţ al ruşinii Cerurilor, ai aveam să mergem prin două locuri ce erau imediat lângă poartă; la intrare, pe dreapta, imediat după poartă, erau cei aduşi, iar pe stânga erau cei care trebuiau să plece. Către aceştia din urmă mi-a îndreptat paşii. Acolo ştiam bine fiecare cotlon. De acolo, de atâtea ori, plecasem cu cei pe care îi readuceam firescului, îmi simţeam şi acum urmele ce le lăsasem pe prag, când căutam să nu greşesc pe cel care trebuia adus. Când eram pe prag s-a auzit o şoaptă “Vraciul alb!”. Am întors privirea şi i-am văzut zâmbetul, plin de căldură. M-a prins de umeri şi parcă şi pentru sine a rostit:
-Credeai că vreodată vei fi uitat? Nici cei de aici, nici ceilalţi, cei cu care acum te confrunţi nu vor putea uita cum ţi-ai croit drumul spre Cerul celor ce luptă! Doar oamenii te privesc ciudat, căci ei vor dovezi, căci lor nefiindu-le cunoscut acest tărâm, îţi vor pune piedici nevinovate. Să ai grijă de ei, să nu le dai motive să îşi facă rău.
Aici se vedea bine, mult prea bine ce vremuri avem acum, pe Pământ, a trăi. Căci atât de mulţi câţi erau acum aici, nu mai ştiam de mult, de foarte mult timp, să fie aici. De obicei puteam dintr-o privire să-i văd pe toţi, să-i învăţ, să-i recunosc. Acum nu cred că era prea uşor celor ce recuperau sufletele să găsească ceea ce căutau. Erau mult prea mulţi, prea multe suflete de copii şi suflete de femei. Copii erau grăbiţi să se reîntregească, şi făceau zarvă mare. Erau prea nevinovaţi, şi erau îndreptăţiţi să se grăbească, dar mai nimeni nu venea după ei. De copii se pare că uită toţi aici, pe Pământ, uitând că ei le sunt binefacerea ce li s-a dat pentru împlinirea destinului şi menirii lor de oameni.
Femeile puteau fi împărţite: cele care se grăbeau, cele care erau încă în espectativă şi cele care nu aveau de gând să se întoarcă. Pe cele grăbite mi-a fost uşor să le pun în tiparul vârstei de pe Pământ şi, fără să greşesc, ştiam că acelea erau cele grăbite, în viaţă să revină ca să-şi reia rostul; puţine erau sub cei 35 de ani pământeni. Fuseseră devreme şi mult târâte în noroi, ca mai toate de aici, chemate sau împinse de amăgitoarele oglinzi bine şlefuite de cei care nicicând nu se sfiau să le coloreze în culori atrăgătoare, sau să le facă luminoase împotriva întunericului de peste tot.
Acele suflete ce stăteau în cumpănă sunt cele ce aici se luptă cu ele însele, pentru renunţarea la mai mici sau mai mari plăceri ori la obiceiuri prea comode, la tendinţe de a avea mai mult decât le este dat să poată, la mândrie şi slavă deşartă. Le este liberă calea, le este liberă alegerea, le este la îndemână hotărârea. Dacă printre celelalte se găseau multe suflete pline de lumină, şi tocmai din cauza luminii lor duse pe calea pe care să şi-o piardă, printre acestea erau destul de puţine ce-şi puteau singure aureola viaţa.
Suflete minunate erau cele ce nu voiau să se întoarcă. Aici erau cuprinse de focuri şi lupte ce le împlânta durerea şi putinţa de a fi le era cu totul anulată. Erau sufletele ce nu trecuseră prin temniţe, cele ce, de bună voie îşi trimiseseră sufletele în ceruri spre a fi în locul altora plătitoare a faptelor de care nu se puteau niciodată învrednici. De-ar fi să vină aici, în locul în care se poate întâmpla căderea la fel cum se poate întâmpla şi decăderea, teamă le este a nu merge pe drumul către coborâri sau decăderi, acea teamă ce aici se spune teama pierderii de sine. Şi singure se puteau întoarce, singure, când puterea, de a fi ceea ce se vor, le va fi pe de-a-ntregul dată, când nu vor avea de ce se clătina.
Mai erau acolo şi izbăviţii de păcatele lumeşti, aceia care îşi înţeleseseră marile neomenii, şi întors li-i spatele, pentru totdeauna către cele ce împotriva semenilor le-au făcut. Sunt cei care aici, în vieţuirea pe Pământ, le spunem că şi-au mărturisit păcatele şi s-au întors înspre credinţă, ori, pentru cei mai mulţi, cei care şi-au regăsit drumul. Sunt sufletele care trebuie să-şi facă singure drumul revenirii şi păstrării a ceea ce deveniseră după trecerea prin care fi-vor să le fi fost temniţele grele şi întunecate.
Mulţi însă, foarte mulţi, erau cei care făcuseră faptele fără să ştie de ce fac, cei care se rătăciseră plecând din drum fără motiv aparent, împinşi către miraje aduse lângă drumul lor sau chiar create pentru a fi puse aproape spre a fi văzute dar nicicând de atins, cei care, loviţi de săbiile şi măciucile ucigaşe, pe drumuri de pierdere şi pierzanie apucaseră pentru a-şi îndulci amarul suferinţelor extreme, sau cei care înduraseră şi rezistaseră până la epuizarea resurselor, apoi pierduseră tot ce le mai rămăsese a-i readuce şi reface în întregul lor de a fi. Aceştia sunt cei după care, puţinii şamani, vin să-i readucă în trupuri, cei pentru care puţinii preoţi mai fac slujbe de ocrotire, eliberare şi pază spre grabnică întoarcere. De aici vin sufletele celor prin minuni vindecaţi prin puterea de manifestare a Duhului Harului Sfânt, prin ei înşişi sau prin cei care, spunem noi, Dumnezeu lucrează pentru oameni.
Aici, surprinzător, am găsit pe câţiva din cei care nu crezusem să aibă de-a face cu păcatele ce-i duceau la o grabnică judecată. Nu eram surprins de cei care erau în aşteptarea salvării trupurilor supuse, nu eram surpins că mulţi cei din jurul meu acolo se aflau, căci deloc întâmplător ajunseseră în preajma mea. Dar să găsesc acolo pe cei ce nu vârsta, nu faptele, ci doar gândurile înveninate de viaţă, de societate, de alţii, îi adusese aici, era de-a dreptul înspăimântător. Căi ştiute şi căi neştiute, le dăduse putere în gânduri, însă, limite copiate i-au făcut să facă prea des împotrivire legilor divine, voind, de la cei care oricum le dăruiau ceea ce trebuiau să le dăruiasca, mai mult, chiar şi ceea ce nu le era de folosinţă şi trebuinţă, i-au făcut puternici lovitori în loc de a fi puternici păzitori. Şi au lovit în alţii, fără să ştie, fără să se gândească la loviturile ce în ei ajung. Iar aceste lovituri i-au adus aici.
Aş fi vrut să ajungem mai repede acolo unde răspunsurile ultime le-aş fi putut găsi. Dar n-a fost cu putinţă căci ale Sale cuvinte au avut înţeles deplin:
-Atunci, în demulturile trecutului, ştiai că cei noi veniţi au la ei cheile problemelor pentru cei care nevoie grabnică de ajutor au. Chiar ai vrea să ajungi cel care, în faţa unei uşi încuiate nu în-cearcă să găsească o cale de a o deschide şi preferă să se năpustească asupra ei? Dar dacă spargi uşa, cum vei mai închide golul ce-l închidea? Cheia caut-o, iar la aceştia mai degrabă o poţi găsi!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: