miercuri, 22 februarie 2012

Gând şi suflet

Ce uşor s-ar putea privi oamenii în ochi, dacă ar putea să-şi vadă umbra de lumină ce o lasă fiecare, ce flori fru-moase sau ce mărăcini cresc împre-jurul celui care este privit. Sau dacă ar putea să vadă cum florile-şi împreună petalele, sau cum scântei fulgerânde apar între vârful spinilor între cele două umbre ce stau aproape unul de altul. Aşa arată umbra gândurilor... Ce uşor s-ar putea privi oamenii în ochi dacă ar putea să vadă...
.Simt frigul gândurilor tale ce-mi duc spre îngheţ mîinile ori picioarele. Simt câte vorbe grele ce ţi s-au spus, duci cu tine, după durerea îngheţului ce-mi paralizează pasul care vrea să calce pe piciorul drept şi la fel simt nesiguranţa dureroasă a pasului ce vrea să calce pe piciorul stâng, când eşti copleşită de frica faptelor ce pot fi făcute împotriva ta. Şi dacă mi le spui, ori dacă nu mi le spui, eu ţi le simt, aşa cum doar înspre tine îmi este totdeauna dat să simt. Căci sufletul tău spre sufletul meu caută, vrea să-i spună, să-i arate tot ce trebuie să îndure. Vorbesc sufletele uitând de gândurile măsluite de nepovara trecutului. Şi nu-ţi răspund de câte ori mă întrebi de ce nu vreau să ascult vorbele ce mi le spui.
Şi am curaj să te privesc în ochi, nici o temere nu am când o fac...
Şi mai simt cum mâna dreaptă mi se opreşte din punctarea pe tastele pe care literele se înşiruiesc în cuvintele ce scriu povestea vieţii noastre. Mă dor de fiecare dată când mă apropii de a face portretul celor care stau cu gândul pus pe cătarea puştii cu care îţi ţintesc toate mişcările încercând să şi le ţintuiască. Mi le-ncălzesc muşcându-le până ce simt din nou pulsul sângelui şi ele îşi încep iarăşi dansul neiertător al zugrăvirii adevărului.
Când palma stângă se strânge de frigul ce o străbate, de oricâte ori te frâmântă gândurile negre ale existenţei îngreunate de ceea ce a fost sau de ceea ce este vremea trăită, când corsetul existenţial se strânge precum laţul în jurul celui urcat pe eşafod, ştiu că sufletul tău vine şi se lasă prins de îmbrăţişarea sufletului meu vorbind despre dorinţa lor de a nu se mai lăsa cuprinse de aceste omeneşti lipsuri.
Şi iarăşi ştii că dacă mă întrebi de ce nu vreau să ascult vorbele ce mi le spui, eu nu vreau să te ascult şi cont să ţin de ele, simţindu-le altfel...
Şi am curaj să te privesc în ochi, nici o temere nu am când o fac...
De multe ori nu vreau să îţi ascult vorbele ce mi le spui pentru că, şi atunci când oricare dintre paşi îmi sunt îngreunaţi de îngheţ, ori oricare dintre mâini mi se opresc durându-mă degetele de recele ce trece prin ele, ceea ce împreună trăim, mi le face să fie încălzitoare ale locului pe care calcă ori locurilor mângâiate. Şi dusul faptelor până la capăt face să văd înflorite florile dar să văd şi mugurii cum cresc şi vor să plesnească spre înflorire, înfricoşaţi totuşi de frica frigului ce îşi adie palele de vânt pornit din senin, cu motiv şi scop tocmai neînflorirea şi moartea lor.
Şi când văd privirea sufletului care mă priveghează, mereu mângâietoare şi tandră, un somn odihnitor se coboară peste mine, ştiind că în paza lui fiind, pot să dorm fără grija că mă vor biciui sau pălmui umbre nedesluşite, că plecările nu îşi vor mai avea poartă deschisă spre întoarcere.
Atunci oricine poate să te vadă privindu-mă cu tot curajul, în ochi...
Vorbele ţi le aud, gândurile ţi le ascult. Auzindu-le şi ascultându-le, mai greu sau mai uşor îmi este. Mă întreb şi eu de ce nu mă aplec imediat în faţa lor, de ce nu le dau imediat ascultare, ci mai degrabă caut să văd umbra de lumină a sufletului tău. Aş vrea să vezi şi tu atunci cum luminează sufletul meu. Din vorbe aş putea construi munţi de întuneric, dar îi topeşte instantaneu lumina sufletului tău. Şi cum îi văd că se topesc sau sublimează, instantaneu privesc spre timpuri viitoare. Şi din timpurile acelea îmi vine puterea de a-mi găsi şi face curajul de a spune lucrurilor pe numele ce-l vor avea, nepăsător crezând tu că mă arăt simţirilor tale. Eu însă, cunoscând orizontul a ceea ce va fi, ascultare pot da vorbelor, înţelesurilor nu am cum să le dau conturul pe care vorbele tale, tăietoare, ar vrea să îl aibă.
Vorbelor mele nu le dau cu bună ştiinţă formă de spusă sigură pentru că încă nevăzându-mi umbra luminii, nu ai înţelege că ele vin din imaginea a ceea ce va veni. Şi joaca-mi întrebărilor care încep cu Vrei... de multe ori mă simt îndemnat să spun că tu ştii că răspunsul ce acum se aude ca un Nu, deşi spus răspicat, este îngânat de o neaşteptată rumoare pe care umbra luminii tale o face să fie ştiută. Şi parcă-mi vine să te întreb ce şi cum a sunat răspunsul ce l-ai spus mie, căci mie nu mi-a fost decât altfel înţeles.
Ne spunem vorbe în care gândurile se împlinesc în cuvinte şi rostul lor este de a ne arăta unul altuia realitatea care suntem şi o trăim real. Gândurile sunt cele prin care, prin întregul lor, aspiraţiile sufletului trec în vorbele prin care arătăm, fiecare înspre celălalt, ceea ce necesar îi este şi cum se vrea a se urzi covorul pe care pot păşi viitoarele realităţi. Şi gândurile ni se văd aşa cum vorbele ni se aud, tot aşa cum auzim şi vedem vorbele şi privirile celorlaţi înspre noi şi despre noi.
De ceea ce se arată a fi sufletul, prin umbra luminii ascult şi în tot ceea ce fac, de această umbră ţin cont. Sufletul când ţi se strânge, lumina se restrânge şi sufletu-mi se împrăştie pentru a-l îmbrăţişa pe al tău. Iar gândurile mele se opresc din căutările lumeşti aşteptând ca sufletele să se regăsească îmbrăţişate ca să poată avea puterea de a sparge munţii ce stau în calea drumului.
Parcă am îmbătrânit dintr-odată şi nu mai aud bine. Şi parcă dintr-odată am întinerit şi văd foarte bine. Îmbătrânirea mă ajută să stau câteva clipe în aşteptare, ca să pot să uit vorbele auzite şi să mă ajut de tinereţea care alergând deschide ochii ce privesc orizonturile ca să vadă umbra luminii. Şi aşa reuşesc, de multe ori, să învăţ din greşeli neîntâmplate şi să să las greşelile în stadiul de fapte ce ar putea să urmeze, punând paşii neşovăitori pe drumul către viitor, uitând de cum ar fi să nu mă ajute tinereţea, prea alergătoare, sau să mă oprească bătrâneţea greu văzătoare...
Şi, din umbra luminoasă a sufletului tău, ştiu adevăruri mult mai mari decât orice mi-ar spune vorba ta, decât orice în-ţeles ar avea fapta ta. Umbra luminii e adevărul pe care nu poţi să îl schimbi prin vorbă. Este pururea cea care vorbeşte tutu-ror, cea care atrage, ori cea care face să tremure cei ce ştiu că nu te pot îngenunchea decât dacă ar reuşi să ţi-o facă, cumva, de nevăzut.
Azi pot să văd ceea ce tu nu crezi că ai să vezi, însă ştiu, din ceea ce văd că vezi şi încă nu crezi că vezi, dar ai să vezi totul atunci când ai să crezi. Vei schimba pe Nu în Da, căci nu degeaba l-ai spus fără să stai pe gânduri ca Da. Şi ne vom privi, cu mult curaj, zile şi nopţi, în ochi, şi privire ca a unuia singur, către aceeaşi casă luminoasă, plină de lumină, vom avea. Şi nici un îngheţ nu voi mai simţi căci nici un frig nu te va face să tremuri.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: