-continuare din Când plec... când vin... [1]-
Trebuia să trecem puntea de peste câmpul pe care alergau sufletele rătăcite. Şi erau atât de multe cele ce căutau să găsească drum spre locul ce le era rânduit. Erau mai mari, erau mai mici... ştiam că sunt multe bucăţi ce caută reîntregirea. Mi-am lăsat privirea să ne caute şi pe noi de cumva nu e-ram pe aici. Mă oprisem şi căutam...
-Nu te căuta, nu mai e nimic de-al tău pe-aici. Te du în spate şi priveşte... Cineva, şi ştii tu cine, vine către tine! E uşor aşa să vezi ce eşti şi dacă mai ai ceva lăsat prin urmă. Eşti acelaşi al iernii trecute? Câte cuvinte mai rostea omul din tine?
Mă prinsese de mâna ce-mi tremura. Ştia că simt, ştia că nu mă mai puteam lăsa înşelat de rafalele vântului şi nici de arşita stelelor. Mi-era mereu capul întors către un loc al lacrimilor şi suspinelor. Ştia de ce nu mă puteam hotărî să merg mai departe, de ce m-aş fi aruncat de-acolo, de sus, de atât de sus, de ce aş fi fost în stare să dau tot ceea ce sunt ca să pot să nu mai fie acel suspin ce îmi tremura toate trăirile. Dar el, ce era la fel de răspunzător pentru ceea ce se întâmpla, precum şi eu eram, mi-arăta calea pe care trebuia să mergem.
-Când ţi-ai simţit ucisă mintea, cine te-a salvat? Cum te-ai simţit când te-au năvălit valurile fricii? În noaptea-n care te-ai trezit, te putea trezi cineva de aici? Acolo unde sunteţi ai toate drepturile de a face îndreptarea simţirilor, căci acolo trebuie să aduci ceea ce acum este aici... E greu, dar doar aşa e bine...
Am plecat dezamăgit că nu mă lăsa să fac ceea ce de atâtea ori făcusem cândva, când veneam aici să recuperez ceea ce lipsea acelora care veneau la mine. N-am uitat cât de greu duceam înapoi ceea ce se rătăcise, sau cât de greu era să ocolesc pe cei pândeau să fure pentru totdeauna ceea ce le scăpase pe drumul spre adâncuri. Le ştiam locurile în care stăteau la pândă, ştiam şi locurile în care stăteau ascunşi, căci de atâtea ori îmi făcusem drum prin spatele lor, ca să nu mă simtă, cum trebuia să le adorm privirile şi să le sprijin pe raze de stele ca să pot să ajung fără să păţească cineva, ceva. Eram dezamăgit căci aş fi vrut să mă întorc şi să se schimbe totul dintr-odată.
N-aveam ce mai face. Îi promisesem, făcusem legământ sacru. Trebuia să-i dau ascultare căci era, înainte de toate şi chezaş a ceea ce va urma. Nu m-ar fi oprit nimeni să nu fac altceva, dar faţă de El n-aş fi mişcat un deget. Cuvâtul era legământ şi legământul nu se poate schimba.
Trecând puntea am ajuns la temniţele chipurilor împietrite. Acolo erau sufletele celor ce aici erau însemnaţi cu semnul bătrâneţii urâte, cu ponosinţa vremelnică, cu chinurile bolilor fără leac şi cu neputinţele mersului şi ale minţilor întunecate. Aici mi-a îngăduit să ştiu pe cei care îi căutam căci erau toţi pe dru-mul ce-i va face ori să spună, ori să se dea în vileag pentru tot ceea ce făcuseră împotrivă-ne. În temniţele acestea se târau aceia care fuseseră făptaşii de drept, cei care plătiseră sau promiseseră sufletul nostru plată. Fuseseră învăţaţi să facă ceea ce era de făcut, în fiece zi, în fiece noapte. Ei sunt cei care, de atâtea ori ne otrăvise mintea cu spurcăciunile mâncării şi băuturii ce ne-o dăduseseră cu aşa-zisă dragoste sau prietenie să ne potolească foamea sau setea.
Nu mică mi-a fost mirarea când am înţeles de unde ne veniseră relele cele mari. Înspre mine mai ştiam câte ceva, ştiam că fusesem ghimpe şi se tot chinuiseră să mă ciopârţească, dar nu am fost chiar sărăcit de surprize. De n-ar fi fost să ajung aici pentru întrebări despre făptaşii înspre alţii, n-aş mai fi vrut să aflu. Ori poate aşa trebuia să fie, să aflu când nimic nu m-ar mai putea face să ridic sabia războiului răzbunător.
-De n-ar sta ascunşi, de-ai avea cum să ţi se dea veşti, le-ai vede patul pe care zac, durerile ce îi dor, calvarul nopţilor ce li se scurtează pentru banii care le vin pentru că s-au nevrednicit a-şi da sufletul pradă.
Cele ce-mi arăta după ce văzusem despre mine m-au făcut să fac paşi înapoi, ca să fiu sigur că nu ameţesc. De nu mi-era sabia lăsată la poartă, tăiam capul a doi-trei dintre cei ce-i aveam în faţa mea. Mi-ar fi fost fapta fără de păcat căci erau atât de plini de păcate încât le puteam da marea şi unica eliberare. Şi chiar dacă ştiam că nu ar fi fost drept să iau eu, asupră-mi, tot ce duceau ei în spate, urmare a celor ce făcuseră, spre sabie-mi era mereu gândul, căci prea nemiloşi şi nedrepţi fuseseră când pentru sine sau pentru alţii aripile-ţi tot ţi-au tăiat. În paharele setei de înălţare turnaseră până de curând otrava îngreunării zborului, înălţaseră garduri în drumul libertăţii, ochii ţi i-au ars cu văpaia întunericului, ţi-au întors pe dos oglinzile spre a te arăta sluţită, spatele ţi l-au crestat să nu-ţi fie somnul cu privirea urcătoare-n cer, platoşă pântecelor ţi-au pus, înveninate gânduri potrivnice ţi-au sădit şi cu cuţite au tăiat împrejuru-ţi, că să te lovească orice pală de vânt cu urmele prafurilor culese din câmpurile ce le trecuseră până ce era să le apari în cale. Când gardurile curţii în care firul de iarbă se usca l-ai sărit, câine turbat ţi-au alăturat şi muşcătura încă nu ai uitat-o.
Te-ai furişat pe lângă păzitorul barierelor şi-ai văzut drum pe câmp cu verdeaţă, roditor, dar ai fost văzută şi tunurile ce să-ţi stingă focul dorinţelor de viaţă, s-a pus să arunce jeturi de apă moartă pe tine şi înaintea ta. Cineva, ce nu-şi găsea somn cât nu te ştia pe tine adormită, nu-şi voia nici sieşi odihna. Şi chiar de-atâta vreme somnul nu-i era liniştit deloc, cautându-ţi mereu pasul drept ce primu-l vei pune în plecarea ta pe drumul ce îl porţi cu dor în suflet. Ţi-l tot caută căci de câte ori vede că îţi este ruptă legătura picioarelor şi a mâinilor, o face iar, în grabă. Şi mereu are grijă să învârtească oglinda pentru schimonosirea chipului şi a gândului. Înveninat chip îşi arată când lumina pe chip îi flutură prin faţă, când vrei drum nou să-ţi faci, când află că zbor ţi-ai putea avea. Îţi stă mereu în cale, mereu îţi taie drumul să culeagă din roadele tale, să faci rod pentru poveştile visului ce şi-l are pierdut în amintirile tienreţii sale pierdute. Zvâcneşte şi se zbate când solii îi sunt întorşi din drum, iar zvâcnetul îl simţi în zbaterea ce te cuprinde pentru a te tulbura şi a te dezechilibra, de a te întoarce din urcarea scării pe care dacă o urci, n-ai s-o mai cobori.
M-a dus aproape de temniţele lor să le ascult urletele înfuriate. Mă cuprinsese în privirea-i luminoasă, pentru că toate cele ce se puteau afla ştia că sunt împotriva firii, că trecusem şi eu prin aproape aceeaşi poveste ce mă voia târâtor pe totdeauna şi împotrivirea-mi încă o plătesc. I-am văzut şi bucuria pe care a avut-o odată cu mine pentru marea-ţi putere de a nu te lăsa pradă turbării, de a da în schimbul trăirii vieţii bir greu, din cele dragi lor, pentru care le-ai adus mare supărare, şi supărarea lor ai îndurat-o în grea durere. Era bucuros văzându-şi fiica trecută de pragul ce îi fusese pregătit ca de netrecut, ştiind încă de pe atunci că nimic din toate n-o pot opri, că în ziua ce doar el o ştie, toate cele opritoare rupte vor fi, de-a pururi.
-Legămintele noastre sunt neşterse. Legămintele voastre au fost aduse şi puse în carte pe marele altar! Aflat-ai tot ce se putea afla, ştii şi la toate acestea leacul!Să stai mereu aproape!
-continuare în Când plec... când vin... [3]-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu