marți, 18 iunie 2013

De la început, din nou...

Ceea ce nu este de ascuns, nu se poate ascunde, ceea ce nu se poate ascunde, nu se lasă ascuns. Prima dată e doar prima dată, începutul este doar început, nu-i nici mult, nici puţin, doar ceea ce urmează începutului se adună în prea mult, mai mult, mult, puţin, mai puţin, prea puţin. Ce-i prea mult strică, ce-i prea puţin nu-i de nici un folos. Doar începutul este leac şi este împlinire, fiind deopotrivă izbăvire. Dar nu orice început este un început, şi doar începutul ca început se poartă pe sine înspre înalt. Restul sunt doar cuvinte omeneşti.
Unele peste altele, la un loc, fără să-şi ţină seama, fără şă-şi ţină socoteala, vin întâmplările care fac totul fie altfel, care fac să nu se lege ieri de azi şi nici azi de mâine, ca şi cum viaţa renaşte, redevenind adevăr, avându-şi calea care-i era cale. Când una vine vin toate, tocmai pentru ca, dintre toate, începutul să nu fie ştiut, şi neştiut fiind, să nu fie înţeles. Că de cumva s-ar arăta, s-ar şi înţelege, iar de s-ar înţelege, urzitori de piedici s-ar găsi să-şi arate îndemânarea de a ţese piedici şi oprelişti.
Pe două temelii, un palat nu se poate construi, doar două case care lesne se pot uni şi lesne se pot separa. Pe o temelie ce-a fost cândva o casă, nici un zid de casă nu-şi găseşte odihna şi liniştea viitorului. Nici măcar temelia pe care doar s-a încercat gândul de a se ridica o casă, temelie de casă pentru totdeauna nu poate să fie, căci fiecare încercare a mai scos o piatră din ea, a lăsat să se băltească şi să se îngheţe apa ploilor, iar vântul, furtunile, tremurele şi cutremurele, şlefuind-o, orice s-ar încerca deasupra pune, chiar vântul dacă adie, proptele, pe unde poate, mai aproape, sau în lumea largă, îşi caută. Cu cât mai multe încercări, cu atât mai mult rău s-a strâns şi lunecuşul mai mare s-a făcut...
Din temelia caselor dărâmate, aşezate bine, stălpii nu se mai desprind, iar casele cu stâlpi gândiţi pentru altă casă, buni pentru acea casă celei noi nu-i lasă puterea de a fi casă, acea casă nouă, nu casă este, ci adăpost pentru vreme rea şi vremuri grele, greu de răcorit vara, greu de a avea căldura unei case, iarna. Tocmai acei stâlpi la-să goluri prin care vântul poate cânta în voie oricum, oricând.
Iar de-ar fi să se mute, pe o altă temelie, veche sau chiar nouă, în orice fel, ridicată pe sus, sau împinsă, pe locul cel bun nu se pune, doar nouă de e temelia, pe vreme bună, loc de prindere se poate face, alţi stâlpi se pot ridica, pe din afară, dar, totuşi, ca o casă zăbrelită va arăta.
Pe pământ neînceput, pe temelie nouă, ziduri de palate se pot ridica, chiar arătând la-nceput doar o casă, plină de lumină şi speranţă. Ziduri în ziduri se cuprind şi stâlpi ce ziduri leagă, pe dinafară arătate, pe dinăuntru înălţate, în linişte, piatră lângă piatră pusă. Înălţătoare pe dinăuntru, măreaţă pe din afară, nimeni nu ia seama când palat se lasă ştiut de toţi, luminat, de toţi, se vede.
Neînceput pămînt ţi-ai ales să fii, şi temelie de piatră să te durezi, în zilele prezentului în care sunt mişcate şi împinse pământurile cele noi să se facă maluri, înfricoşate cu vorbe despre durerea poverii, şi încurajate cu poveşti despre plăcutul simţământ al trecerii valurilor ca mângâiere, fără a se vorbi despre puterea ce o dă povara ori despre dedesubturile desrădăcinării, la care valurile, şi de nu se pricep, o fac, fiind doar valuri ce trec spre a se pierde în marea de valuri.
De neînvăţaţi se plâng toţi cei ce se trezesc furtunilor dând piept, în ploi tremurând şi cu viscolul, spre alte zări fugind, adăpost de iarnă căutând. Tu ţi-ai ales să începi cu începutul, ca semn al neadevărului celor plângăreţi, celor care, clătinându-se, schimbători la faţă vor văzîndu-te adevărul de care se tem că-l vor avea în faţă. Fără învătături, în legea ta, cunoscătoare te-ai născut. În legea mea, ceea ce tu cunoşti, la fel este, dar stricat peste măsură. Te-ai lăsat începutului tocmai pentru a fi oglindă celor ce vor să vadă cum s-au stricat, prea mândre de cunoaşterea lor nelegiută, dornică de arginţi şi fală.
Grea-i prima brazdă de tras, greu e de sfredelit, întâia oară, pământul neînceput. Dar rodul brazdelor ce se urmează primei brazde, de cea dintâi ţine, aşa cum adânc şi bine stă orice stâlp ce se lasă cuprins de adâncimea sfredelului ce la-nceput coboară în măruntaiele ce-i au stat în aşteptare. Ce-i primăvara pus, rod numărat în toamnă dă, ce-i pus în toamnă abia peste iarnă, peste moarte, verii următoare îi dă socoteală. Greu se mai găseşte un sfredel care mai adânc să pătrundă şi resturile celui dintâi, cel care n-a putut să fie motiv stâlpilor să nu se clatine, să le scoată şi să facă alt stâlp să prindă şi să se prindă.
Primăverii îi eşti şi înspre timp primăvăratic ai drumul. De la început, din nou vrei zidurile să se ridice şi noului te ştii şi te vrei temelie. Şi ştiind motivul primei brazde, purtându-ţi menirea ca stindard, primei brazde îi ştii şi timpul şi locul. Ştii ce va urma din dorinţa fără înţeles care te-a împotrivit nelegiuirii şi te împinge spre altfelul lumii tale, spre nemaiînţelesul lumii mele. Se vor ridica stâlpi înalţi... Acolo, da, acolo, sus!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: