marți, 4 iunie 2013

Strălucitoare, aşteptând...

Nu ştiu dacă-ţi aminteşti tot ceea ce va urma, dacă în vise ţi s-a arătat, sau în cuvinte ţi s-a spus, mai mult decât despre cum, şi când, va fi începutul. Nu ştiu dacă ţi-ar fi fost uşor să ştii dinainte mai multe, să ştii cum va fi să fie clipa de dinaintea bucuriei sau a veştilor despre faptele împlinitoare ale drumului pe care ai purces îndemnată doar de ceea ce îţi spunea pornirea lăuntrică, ea, tot ea, aceea care ţi-a spus să te aştepţi pe tine, ştiind şi când tu nu ştiai, ci doar semne se întrezăreau, ce ai de făcut, ce vei face şi că îţi vei dori ca aşa, şi doar aşa cum ţi-e dat să fie, ca totul să fie întreg, să faci.
Din lumina unui mare adevăr, neîntinat, cu lumina ta ai venit, spre a lumina un început care să fie dezrobitor, dezlegător şi iertător de tot trecutul care în juru-mi ţesuse piedici şi capcane de care paşii, oriîncotro încercau să meargă, trebuiau să facă ocol, să se întoarcă şi iar să pornească, zăbovind peste timpul firesc al aşteptării ce oricine o are dată spre a putea ajunge. Ştiind că dăruindu-te, lumină vei dărui, când sufletul ţi-a spus că e timpul plecării, n-ai întrebat de ce drumul e lung, iar când ai ajuns, nu te-ai lăsat dusă pe drumul căutării de oprelişti prin prejudecăţi şi legi care stavilă ar fi pus chiar şi privirilor noastre care, însufleţite, erau chemare şi dorinţă totodată.
Singura clipă de îndoială, una din cele pe care nu cred că ţi le aminteşti, când aşteptai ca alţi oameni să dea vestea pe care o puteam noi da, dar s-ar fi lovit de vorbele neîncrezătoare ale celor care orice pândeau, doar spre a-şi avea ce vorbi cu alţii, despre alţii, eu deja o ştiu. Şi tăcerea aşteptării, cea care făcuse ca bucuria să se aşeze spate în spate cu acel prea mult socotit al firescului omenesc, cumva împotrivit învăţăturilor oamenilor ,care punea în cârcă unui calendar bătut în cuie de reguli străine de mai toţi, dar, în lipsa unui adevăr al tuturor, lăsat să facă jocul rânduielilor pe care le ştiam stricate şi ştiam că nu ne ţin aproape, pe noi, cei care nu le mai dădeam, de mult, de dinainte de a fi noi, importanţa pe care voiau să o aibă.
Priveam strălucirea ce-o aveai, simţind mângâierea razelor soarelui care-ţi aminteau dimineaţa în care, după ce lăsasei în urmă paşii drumului, pas prin destin făcusei, semnul Cerurilor îl primisei şi timpul îşi primise înapoi rolul de vestitor şi prevestitor al sensului îndumnezeirii prin dăruire şi darului tău acestei lumi, fără de care vremurile fiecăruia dintre noi s-ar fi trecut neştiind una de alta, fără de care chiar adevărul despre ceea ce este şi trebuie să fie omul, ar fi fost mai sărac, şi-n lupta sa pentru a se păstra aşa cum a fost lăsat să fie, mai lung i-ar fi fost drumul spre a fi victorios, împotriva a ceea ce se vrea adevăr, un adevăr care este îmbrăcat cu haine strălucitoare ca să fure ochii celor ce-ar vrea să le caute croiul şi cusătura.
Ştiam ce îţi doreşti, nu mă întrebam deloc despre gândurile tale. Îţi găsisei, pentru a face aşteptarea mai uşoară, chiar dacă timpul aşteptării era atât de scurt că nici măcar ceasornicele nu ar băga de seamă cum se apropie acele lui unul de altul, un gând, o amintire a celor ce le discutasem amândoi despre cum se face că Cerurile nu şi-au lăsat timp de odihnă, ştiind că vor trebui să te ţină în grija şi paza lor, pe care să-l poţi spune lumii, şi spunându-l să se lase înţeles şi de cei care poartă un trecut în spate dar şi de cei care se vor fi trăitori ai viitorului ce se va schimba, printr-un simplu zvâcnet în trecut spre a da prezentului puterea de a se dori zbor spre nemurirea pe care nimeni nu a fost doritor să nu o aibă. Ţi-a fost de înţeles că prin faptele tale iertat am fost de multele făcute, cândva, fapte, şi, pe deasupra răspălătit cu ceea ce lipsea din drumul meu spre a face viaţa întocmai destinului ce mi-a croit nume şi care urma să se lase, reîntrupat, în tine.
Chiar aşa fiind, frământată de gânduri, zbuciumată într-un fel de îndoiala că ţi s-ar spune că bucuria a fost perdeaua după care s-a ascuns gând înşelător, aşteptării îi dădeai strălucirea care, oricând, oricui i-ar fi fost dat să o trăiască, n-avea asemănare. Atunci nu-ţi puteai vedea trăirea care, neavând loc în tine, izgonită de gânduri, peste tine aşeza coroane strălucitoare de lumină, fără să ţină cont de dorinţa ta de a auzi glas de om dându-ţi o veste care să nu mai pună nimic la îndoială, o veste care să-mi redefinească orizontul şi să îţi împământenească visul pe care l-ai avut în dimineaţa plecării, cel care-ţi dăduse puteri şi alungase cu un răspuns care nu putea să mai lase alte întrebări rostite, ultima întrebare ce ţi-a fost pusă. Visul care ţi-a uşurat pasul şi care ţi-a lăsat privirea spre înainte, ştiind că nu te vei mai întoarce ci doar vei reveni spre a pleca totdeauna aici, acel numit atunci acolo, unde îţi este locul spre totdeauna.
Primăvara dădea târcoale împrejuru-ţi şi, pe drumul de după care aşteptarea s-a spulberat, după ce ai auzit rostit, fără poticneli, cuvântul ce da contur adevărului, pomii îşi deschideau florile, ca semn al rodului de care Cerurile se putea deja bucura, dându-i lumina vieţii...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: